Reglementarea dreptului de a fi infoimat (aii. 222 din Legea nr. 95/2006) este menită să asigure transparenţa sistemului de asigurări de sănătate şi nu susţine existenţa unei obligaţii în sarcina caselor de asigurări de sănătate de a comunica asiguraţilor date şi informări cu privire la întinderea contribuţiei personale şi a modalităţilor de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.

Dacă s-ar considera ca atare, dispoziţia cuprinsă în art. 257 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligaţia de plată s-ar naşte numai după informarea contribuabilului.

Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informaţii, iar nu obligaţia organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relaţii, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziţia reprezentanţilor CAS în lipsa unei declaraţii din partea contribuabilului.

(Curtea de Apel Piteşti, Secţia a l-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2009/R-CONTdin 28 septembrie 2012)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 4 iulie 2011, reclamantul H.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, anularea dispoziţiei de soluţionare nr. 50 din 5 ianuarie 2011 şi a deciziei de impunere nr. 416/2010 în ceea ce priveşte sumele de 25.363 lei reprezentând dobânzi şi 5.920 lei reprezentând penalităţi, precum şi obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, în cuantum total de 31.283 lei.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că a omis să declare pârâtei veniturile realizate din activităţi independente deoarece nu poate fi asimilat cu o persoană juridică la care lucrează mai mulţi angajaţi, şi nici nu a fost informat asupra acestei obligaţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din O.U.G. nr. 150/2002.

Totodată, reclamantul a mai precizat că nu este îndeplinită nici condiţia impusă de art. 259 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, care impune existenţa contractului de asigurare, pentru a fi datorată contribuţia pentru asigurările de sănătate, iar atunci când a fost informat de către pârâtă asupra obligaţiei de a plăti contribuţia către fondul naţional unic de asigurări şi-a îndeplinit-o imediat, astfel încât nu poate fi considerat culpabil.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 noiembrie 2011, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, motivat de faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit la termenele legale obligaţiile de plată ce-i reveneau, atât cuantumul acestora, cât şi al accesoriilor aferente fiind determinat în conformitate cu dispoziţiile Codului fiscal. S-a mai precizat că reclamantul nu poate fi exonerat de plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pentru faptul că nu deţine un contract de asigurare, conform art. 208 alin. (3), art. 211 alin. (1) şi art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară.

În dovedirea acţiunii, la solicitarea reclamantului, a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, fiind depuse cele două acte contestate şi înscrisurile avute în vedere la întocmirea deciziei de impunere nr. 416/2010.

Prin sentinţa nr. 1556 din 27 aprilie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea formulată de reclamantul H.I., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, a anulat dispoziţia de soluţionare nr. 50 din 5 ianuarie 2011 şi decizia de impunere nr. 416/2010 în ceea ce priveşte sumele de 25.363 lei reprezentând dobânzi şi 5.920 lei reprezentând penalităţi şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 31.283 lei.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că urmare a veniturilor realizate de reclamant din activităţi independente, venituri evidenţiate în deciziile de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit şi deciziile de impunere anuală pentru perioada 2007-2010, a fost întocmită de către pârâtă Decizia de impunere pentru plăţi ale obligaţiilor datorate la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS) nr. 416/2010, prin care reclamantul a fost obligat la plata următoarelor sume: 40.842 lei contribuţie, 25.363 lei dobânzi şi 5.920 lei penalităţi.

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestaţie, respinsă prin dispoziţia de soluţionare nr. 50 din 5 ianuarie 2011, în esenţă pârâta reţinând că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară.

Instanţa a reţinut că din coroborarea dispoziţiilor art. 208 alin. (3) cu art. 213 din Legea nr. 95/2006 rezultă în mod neechivoc faptul că reclamantul, care a desfăşurat şi obţinut venituri în perioada menţionată anterior din activităţi independente, are obligaţia de a plăti către FNUASS contribuţia pentru asigurările de sănătate, calculată conform art. 257 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Dar reclamantul nu a depus la termenele legale declaraţiile care să evidenţieze veniturile realizate, în vederea determinării de către pârâtă a respectivei contribuţii, însă nici nu a fost notificat în acest sens.

S-a reţinut că reclamantul nu a contestat faptul că datorează această contribuţie, ci doar impunerea sa la plata de dobânzi şi penalităţi, în cuantumul menţionat, astfel că soluţionarea cauzei de faţă presupune dezlegarea unei probleme de drept, anume dacă reclamantul datorează sau nu accesoriile menţionate ale contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, în condiţiile în care nu a depus la termenele legale declaraţiile care să evidenţieze veniturile sale din activităţi independente şi nici nu a fost notificat de pârâtă pentru a proceda astfel.

Tribunalul a apreciat că accesoriile creanţelor fiscale sunt, pe de o parte, sancţiuni pentru neplata în termen a impozitului, taxei ori contribuţiei, iar, pe de altă parte, despăgubiri pentru încasarea cu întârziere a drepturilor statului, îndeplinind atât rolul unei sancţiuni administrative, deoarece prin aplicarea lor se urmăreşte constrângerea debitorilor pentru respectarea termenelor legale de plată la buget, cât şi rolul unei dobânzi percepute pentru că venitul bugetar a fost reţinut şi utilizat de debitor începând cu termenul de plată când se cuvenea bugetului. Pentru a opera însă această constrângere statală este necesar ca debitorul obligaţiei bugetare să fie culpabil în neachitarea ei.

Instanţa a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 222 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, conform cărora „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.”, din care rezultă cu evidenţă obligaţia pârâtei de a-l informa pe reclamant asupra obligaţiei plăţii contribuţiei şi a nivelului acesteia, datorate către FNUASS.

A reţinut tribunalul că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa pe debitor, astfel că nu se poate constata culpa reclamantului în nedepunerea declaraţiilor la sediul pârâtei şi neplata contribuţiei arătate, în condiţiile în care acesta nu şi-a ascuns veniturile impozabile, pentru care a depus declaraţii la organul fiscal teritorial, fiindu-i comunicate deciziile de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit şi deciziile de impunere anuală pentru perioada 2007-2010.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea.

Se critică sentinţa, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. pr. civ., susţinându-se că, deşi instanţa a reţinut că reclamantul datorează contribuţia, a înlăturat obligaţia acestuia de plată a accesoriilor, fără a ţine seama de art. 211, art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 şi art. 8 alin. (1) din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007.

Art. 222 din lege nu condiţionează plata accesoriilor de informarea la care se referă tribunalul, mai mult, informaţiile fiind comunicate către contribuabili.

Nerespectarea termenelor de plată atrage consecinţa achitării dobânzilor şi penalităţilor, deoarece, potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006, în cazul neachitării la termen a contribuţiilor datorate fondului debitorul datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a formulat concluzii scrise.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul învestirii instanţei de recurs, se reţine că, în raport de criticile aduse sentinţei, calea de atac vizează numai soluţia dată capătului accesoriu, privind obligaţia de plată a dobânzilor şi penalităţilor la suma datorată.

Nu se contestă practic obligaţia principală, rezultată din aplicarea art. 208 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Art. 215 alin. (3) din lege, în forma anterioară, arăta că obligaţia de plată se aplică şi persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente.

Şi în forma actuală, textul reglementează mai detaliat această obligaţie, astfel că îndrituirea pârâtei de a percepe această contribuţie nu poate fi pusă în discuţie.

În ceea ce priveşte accesoriile, curtea constată că acestea îşi au izvorul în reglementarea Legii nr. 95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) şi (5) lit. b) şi (7) şi art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, până la 18 octombrie 2010 (dosar fond), persoana asigurată, care desfăşoară activităţi independente, are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.

Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Totodată, art. 36 din Ordinul CNAS nr. 617/2007 prevede că „CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală şi ale prezentelor norme metodologice”.

Norma de trimitere se regăseşte şi în prezent în Legea nr. 95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadenţă a contribuţiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.

Art. 119 C. pr. fisc. reglementează obligaţia plăţii de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată.

Totodată, potrivit alin. (4) al textului art. 119 din O.G. nr. 92/2003, dobânzile şi penalităţile se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Ca atare, neplata contribuţiei la termen determină obligaţia de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie şi se colectează de către organele CNAS în condiţiile art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Principala motivare, care a determinat înlăturarea obligaţiei de plată a accesoriilor de către prima instanţă, în raport şi de cererea formulată, a fost dată de coroborarea lipsei culpei reclamantului cu privire la neplata contribuţiei, cu prevederea art. 222 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale”.

Existenţa acestei prevederi cu privire la dreptul de a fi informat, menită să asigure transparenţa sistemului de asigurări de sănătate, nu susţine totodată existenţa unei obligaţii, în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraţilor date şi informări cu privire la întinderea contribuţiei personale şi a modalităţilor de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.

Dacă s-ar considera ca atare, dispoziţia cuprinsă în art. 257 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligaţia de plată s-ar naşte numai după informarea contribuabilului.

Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informaţii, iar nu obligaţia organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relaţii, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziţia reprezentanţilor CAS, în lipsa unei declaraţii din partea contribuabilului.

Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia că nerespectarea acestei „obligaţii” de către organele statului ar atrage înlăturarea obligaţiei contribuabilului.

De vreme ce acesta este obligat să declare veniturile obţinute din activităţi independente şi să plătească trimestrial contribuţia aferentă, calculată potrivit propriei declaraţii, asupra veniturilor realizate, rezultă că legea a conferit efecte declaraţiei contribuabilului în condiţiile art. 110 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în raport de care a stabilit termene legale pentru plata contribuţiei la fondul asigurărilor de sănătate.

Scadenţa obligaţiei privind plata contribuţiei la fondul de sănătate nu este condiţionată de existenţa concretă a declaraţiei, termenele fiind stabilite de Legea nr. 95/2006, numai executarea silită fiind condiţionată de existenţa unui titlu executoriu, anume decizia de impunere, ceea ce în cauză s-a împlinit.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2) C. pr. civ., urmează a fi admis recursul, cu consecinţa modificării sentinţei, în sensul respingerii cererii.