Curtea de Apel Targu Mures. Clauze abuzive. Respingerea recursului băncii

Curtea de Apel Targu Mures.Clauze abuzive. Respingerea recursului băncii

CURTEA DE APEL TÂRGU M____

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE C_________ ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Cod ECLI ECLI:RO:CATGM:2021:005.______

Dosar nr. ______________

Nr. de înregistrare ca operator de date cu caracter personal – 3132

DECIZIA Nr. 26/R

Ședința publică din 14 ianuarie 2021

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:

Prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 89/A/05.02.2019 a Tribunalului Specializat M____, recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, opinând că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material, fiind invocate mai multe aspecte ce urmează a fi analizate în continuare, relativ la prevederile contractuale constatate ca fiind abuzive.

Referitor la posibilitatea instanței de analizare a caracterului abuziv al celor 3 clauze puse în discuție, respectiv posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii, comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, instanța de recurs va reține că prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.

Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE are următorul conținut: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Noțiunea de preț al contractului, definit ca fiind contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu, este folosită, atât în reglementarea națională, cât și în cea comunitară prin raportare la sintagma „raport calitate preț”, precum și la produsele și serviciile oferite în schimb.

Așa fiind, sensul instituit de aceste reglementări este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce se poate ivi în cadrul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract.

În consecință, noțiunea de „cost total al creditului” are o accepție mai largă decât aceea a „prețului”, dobânda, comisioanele și taxele, fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia. În același sens, Directiva 2008/48/CEa Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor…”

Articolul 4 alin 6 din Lg. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil. Același text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepție – doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Rațiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

În ceea ce privește caracterul abuziv al celor 3 clauze care fac obiectul cauzei, respectiv modificarea unilaterală a dobânzii, comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, se va constata că soluția instanței de apel este ferită de orice critici. Referitor la ambele clauze, Curtea constată că împrejurarea că reclamanții au fost de acord, prin semnarea contractului de credit, să plătească aceste comisioane, în condițiile în care este evident că aceste clauze nu sunt negociate, nu înlătură caracterul abuziv al acestora.

În acest sens, Curtea are în vedere că rațiunea prevederilor Legii nr. 193/2000 constă în poziția de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului, banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Tot cu privire la dovada negocierii cu reclamanții a clauzelor contestate, Curtea constatată că, deși sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Lega nr. 193/2000, nu s-a probat negocierea lor directă, iar simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii, negocierii acestor clauze.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard performante sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciant.

Împrejurarea că aceste clauze contestate au putut fi cunoscute de către împrumutați de la momentul încheierii contractului, nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivelor clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul – instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Deși, în aparență, clauzele referitoare la comisionul de acordare credit , respectiv de administrare, au fost redactate în mod clar, tribunalul constată că, de fapt, față de nemenționarea prestațiilor efective, care să justifice perceperea acestor comisioane, în esență, clauzele nu sunt definite într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispozițiile art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul ușor inteligibil.

Instanța constată că aceste comisioane ________________________________ Legii nr. 193/2000, întrucât elementele care au stat la baza perceperii acestora și contraprestația pe care o are în vedere, din partea Băncii care le-a perceput nu este detaliată în cuprinsul contractului sau a vreunui act adițional, astfel că pentru consumator, la momentul încheierii convenției nu există informații asupra a ceea ce plătește, asupra contraprestației de care beneficiază. Prin inserarea acestor clauze, contrar cerinței bunei credințe ce trebuie să caracterizeze raporturile dintre comerciant și consumator, pârâta nu a făcut decât să perceapă în mod nejustificat un procent raportat la valoarea creditului, nejustificat, prin prestația efectiv efectuată în schimbul său. Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât plasează consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, obligându-l pe acesta la prestații disproporționate în raport cu serviciile de care în mod efectiv beneficiază.

Instanța va respinge susținerile Băncii conform cărora comisionul de acordare este determinat de anumite cheltuieli efectuate de bancă în vederea încheierii contractului, având în vedere că nu sunt menționate, în cuprinsul convenției criterii certe de justificare a acestuia, iar cheltuielile generate de întocmirea contractului de credit, a contractului de garanții și a graficului de rambursare, nu pot determina perceperea unui comision al cărui valoare este stabilită la 1,8% din valoarea creditului acordat.

De altfel, ulterior încheierii contractului, prin dispozițiile art. 36 alin. 2 din OUG 50/2010 astfel cum a fost modificat prin Lg. 288/2010, legiuitorul a prevăzut posibilitatea pentru bancă de a stabili un comision de analiză dosar/comision unic (ce poate fi justificat de cheltuielile cu întocmirea contractului de credit) însă, doar în sumă fixă și nu în procent calculat la valoarea creditului, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit, în cadrul aceleiași instituții de credit.

Aceleași considerații sunt valabile și pentru comisionul de administrare lunară, a cărui valoare de 0,05% aplicabil la valoarea soldului curent nu poate fi justificată, în condițiile în care nu sunt prevăzute în nici un fel operațiunile prestate în schimb de către bancă.

În ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda aplicabilă contractului, prin aplicarea unei dobânzi variabile, se va constata de asemenea că această clauză face abstracție de regulile bunei-credințe în raporturile contractuale, permițând băncii să intervină asupra unui element esențial al contractului, respectiv dobândă și comisioane, fără a justifica în nici un fel această intervenție. Se va reține astfel că nu a fost prevăzut nici un fel de criteriu obiectiv, previzibil pentru consumator, în prezența căruia banca să aibă dreptul de a modifica costurile creditului, clauza în discuție fiind redactată la modul general, lăsând loc de interpretări multiple. Ori, având în vedere poziția de inferioritate a consumatorului în raport cu banca, astfel de interpretări pot fi făcute în defavoarea sa.

Instanța de recurs va constata că prin motivele de recurs recurenta a arătat faptul că structura dobânzii variabile poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție indicele de referință al băncii influențat de mai mulți factori precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minune obligatorii,etc. Ori, se va constata că tocmai aceste posibile variații nu au fost inserate în contract, pentru a da posibilitatea consumatorului să cunoască care anume elemente pot conduce la modificarea dobânzii sau a comisioanelor.

În ceea ce privește practica judiciară invocată, Curtea va constata faptul că aceasta este puternic influențată de aspectele particulare ale fiecărei cauze în parte, neputând fi avută în vedere cu valoare de principiu, raportat la împrejurările concrete ce rezultă din materialul probator administrat în prezenta speță. În egală măsură, referitor la statuările CJUE, se va constata că aceasta, în cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza K___, arată faptul că revine instanței de trimitere sarcina de a ține seama, în plus, de efectul celorlalte clauze contractuale pentru a stabili dacă clauzele menționate creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului. Referitor la serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de acordare, faptul că acestea nu sunt detaliate nu înseamnă că nu îndeplinesc condiția de transparență, cu condiția ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său.

Nu în ultimul rând, este demn de subliniat considerentul avut în vedere de către CJUE în cuprinsul analizei comisionului de acordare. Astfel, la pct. 41 din hotărârea prezentată se arată în mod expres faptul că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă persoana interesată a fost informată cu privire la motivele care justifică plata acestui comision. Din interpretarea acestui considerent rezultă în mod clar că, deși în esență lipsa detalierii activităților furnizate de către bancă în contrapartida acestui comision nu este în principiu de natură a încălca drepturile consumatorului, totuși din analiza probatoriului administrat în cauză de către instanța de trimitere trebuie să reiasă faptul că acesta a fost informat concret despre motivele și activitățile pentru care se percepe, lucru care nu s-a realiza în prezenta cauză.

Curtea va constata astfel că aprecierile instanței de apel asupra acestor aspecte au fost legale și temeinice și au avut în vedere legislația aplicabilă în domeniul protecției consumatorilor, nefiind încălcate sau aplicate în mod greșit normele de drept material, ca urmare nefiind aplicabile dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, sens în care recursurile astfel formulate urmează a fi respinse ca neîntemeiat.

Făcând aplicarea prevederilor art. 453 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a recurentei, va dispune obligarea recurentei la plata în favoarea intimatei a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiat recursul formulat de BCR SA cu sediul în București, ______________________. 159, Business Garden Bucharest, clădirea A, _______________, J__________, CUI ______, cu sediul ales la SCA N_____ N_____ Dic______ Kringston Petersen din București, ________________________. 201, Clădirea Globalworth Tower, ________________ și A__ A_____ A______ ________________ în Irlanda, Oraș Dublin 2, ____________________.118, ________________ procesual ales în România, București, ________________________. 10 A, Conect Business Park, Clădirea C3, camera 4, _______________, împotriva deciziei civile nr. 85/A/5.02.2019 pronunțată de Tribunalul Specializat M____ în dosarul nr. ______________.

Obligă recurentul în solidar să plătească intimatului E___ E______ și M______ suma de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la data de 14.01.2021.

Leave a Reply