Curtea de Apel Târgu Mureș. Lipsa de validitate a clauzei de neconcurență din contractul de muncă

Cuvinte cheie Clauza neconcurenta, clauza neconcurenta contract prestari servicii, clauza neconcurenta model, clauza neconcurenta indemnizatie, clauza neconcurenta pfa, clauza neconcurenta plata, clauza neconcurenta salariat, clauza de neconcurență, clauza de neconcurenta model, clauza de neconcurenta intre societati, clauza de neconcurenta contract colaborare, clauza de neconcurenta jurisprudenta, clauza de neconcurenta contract prestari servicii, clauza de neconcurenta definitie, clauza de neconcurenta produce efecte juridice,

Curtea de Apel Târgu Mureș. Lipsa de validitate a clauzei de neconcurență din contractul de muncă

CURTEA DE APEL TÂRGU M____

SECȚIA I CIVILĂ

Cod ECLI ECLI:RO:CATGM:2020:001.xxxxxx

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXX

Nr. de înregistrare ca operator de date cu caracter personal – 3132

DECIZIA Nr. 534/A

Ședința publică din 15 Octombr ie 2020

Completul constituit din:

PREȘEDINTE C______ R___

Judecător G_______ O_____

Grefier M____ C_______

Pe rol judecarea apelului declarat de pârâta _____________, cu s_____ procesual a___ la S__ L____ D______ D______ P_______ – LDDP, cu s_____ în București, ____________________, sector 3, împotriva Sentinței civile nr. 81 din 06 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul M____ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reprezentantul apelantei pârâte _____________, dl. avocat M____ G_______ și reprezentanta intimatei reclamante R____ V______, d-na avocat C___ R_____, lipsă fiind intimata reclamantă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că cererea de strămutare formulată de apelanta pârâtă a fost respinsă prin Încheierea nr. 1696 din 23 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.

Reprezentanta intimatei reclamante depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată.

Neformulându-se alte cereri în probațiune, instanța acordă cuvântul asupra apelului declarat în cauză.

Reprezentantul apelantei pârâte solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat în scris. Apreciază că instanța de fond a reținut în mod eronat că reclamanta ar justifica un interes în această cauză, în condițiile în care ea este liberă să își desfășoare activitatea la oricare alt angajator, chiar dintre cei care ar putea să concureze cu societatea pârâtă , așa cum a fost notificată pe perioada de d erulare a contractului de muncă. De asemenea, consi d eră că în mod er o nat instanța de fond a apreciat că nu ar putea fi modificată în mod unilateral clauza de neconcurență , fiind invocată atât de către instanța de fond cât și de către reclamantă, Decizia nr. 1277/2010 a Curții Constituționale. În realitate, situația de fapt avută în vedere când a fost soluționată excepția de neconstituționalitate, nu este identică cu situația de fap t în cazul de faț ă, pentru că acolo se discuta despre posibilitatea de a se modifica unilater al clauza de neconcurență chiar după î ncetarea raporturilor de muncă, iar în situația de față, societa tea a notificat angajata cu cât eva luni înainte de încetarea raporturilor de muncă, despre faptul că înțelege să nu mai invoce această clauză în favoarea sa, că va putea salariata să își desfășoare activitatea la orice firmă, chiar concurentă. O altă critică formulată prin apel, vizează faptul că, instanța de fond a respins în mod nelegal argumentele societății cu privire la valabilitatea clauzei de neconcurență. În speță, este vorba despre faptul că această clauză nu conține nici aria geografică, nici terții concurenți la care ar fi interzis angajatei să presteze ac tivitate . În aceste condiții, instanța de fond ar fi trebuit să dea curs argumentelor pe care l e-a invocat societatea. Mai sus ține că , tot în mod nelegal, instanța ar fi apreciat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 21 din Codul muncii. Consideră că aceste dispoziții nu sunt îndeplinite, pentru că art. 21 din Codul muncii nu vorbește despre posibilitatea de a fi determinabilă aria geografică, c i este o reglementare imperativă care a fost ignorată de părțile contractului. Deoarece angajata are posibilitatea de a se angaja la orice alt angajator, chiar și concurent cu pârâta, nu există nici un motiv pent ru a primi indemnizația de neconcurență, în condițiile în care contraprestația pe care ar fi trebuit să o acorde angajatorului nu mai subzistă. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Reprezentanta intimatei reclamante solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și le gală. În ceea ce privește respi ngerea excepției lipsei de interes a intimatei în promovarea acțiunii, consideră că în mod corect a respins-o instanța de fond,d eoarece în susținerea ei s-au invocat motive care țin de fondul cauzei și a nume această denunțare unilater ală a clauz ei de neconcurență de către ang ajator. În ceea ce privește posibilitatea angajatorului de a denunța unilateral această clauză de neconcurență, arată că juris prudența Curții Constituționale este izvor de drept, iar faptul că cele două decizii al Curții Constituționale invocate de reclamantă și reținute de instanța de fond, sun t din 2010, nu este un argument, pentru că, de atunci legea care reglementează această clauză de neconcurență nu a suferit modificări , iar deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii. Ineficacitatea clauzei de neconcurență nu este o sancțiune în sine, este un efect al nulității unei clauze. Or, nulitatea acestei clauze, dincolo de faptul că și-a invocat propria culpă pentru că într-adevăr angajatorul este redactorul acestei clauzei, trebuia invocată cel puțin prin cererea reconvențională, însă nu s-a formulat o cerere expresă în acest sens. Clauza îndeplinește condițiile prevăzute de art. 21 din Codul muncii. În ceea ce privește aria geografică, este evi dent că este vorba de aria geogr afică în care au acele societăți punctele de lucru. Consideră că apelul este neîntemeiat și sub aspectul că o nulitate a acestei clauze de neconcurență nu poate fi invocată de angajator, ci doar de către angajat sau de către Inspectoratul Teritorial de Muncă. Solicită obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Instanța reține cauza în pronunțare, aceasta urmând să aibă loc în condițiile art. 402 Cod procedură civilă, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.

CURTEA DE APEL

Deliberând asupra cauz ei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 81 din 6 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul M____ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, s-a respins excepția lipsei de interes a acțiunii, s-a admis excepția inadmisibilității petitului privind constatarea valabilității clauz ei de neconcurență cuprinse în A ctul adițional nr. 263/22.12.2009, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta R____ V______ în contradictoriu cu pârâta A_____ S.R.L. și s-a dispus obligarea acesteia la plata în favoarea reclamantei a indemnizației de neconcurență, în cuantum de 50% din media veniturilor salariale brute ale reclamantei din ultimele 6 luni anterioare încetării contractului individual de muncă al acesteia, plată lunară timp de 2 ani începând cu data de 01.09.2019 și în continuare, pe toată durata menținerii condițiilor de acordare.

Tribunalul a mai obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a dobânzii legale penalizatoare aferente indemnizației mai sus menționate neplătite la scadență, precum și a actualizării în funcț ie de rata inflației a acesteia și a respins ca inadmisibil petitul privind constatarea valabilității clauz ei de neconcurență cuprinse în A ctul adițional nr. 263/22.12.2009 și ca nefondate restul pretențiilor, obligând pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că reclamanta, în calitate de parte contractantă, justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual pentru a obține executarea clauzei contractuale litigioase de neconcurență. Aspectele invocate de pârâtă, privind denunțarea unilaterală de către aceasta a clauzei respective, nu constituie un element care să afecteze existența interesului reclamantei de a promova acțiunea, ci reprezintă o chestiune de fond, de drept material, referitoare la efectele și aplicabilitatea clauzei în discuție.

Instanța a admis, în temeiul prevederilor art. 35 Cod procedură civilă, excepția inadmisibilității petitului privind constatarea valabilității clauz ei de neconcurență cuprinse în A ctul adițional nr. 263/22.12.2009, reținând că reclamanta are la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului izvorât din această clauză, respectiv acțiunea în plata indemnizației de neconcurență.

Pe fond, Tribunalul a reținut că reclamanta a fost încadrată în munc ă la societatea pârâtă în baza C ontractului individual de muncă nr. xxxxxxx/22.05.2007, în funcția de medic-șef al Centrului de hemodializă Tg.M____, începând cu data de 0 3.05.2007, pe durată nedeterminată, iar prin A ctul adițional nr. 263/22.12.2009, părțile au convenit asupra încheierii unei clauze complexe de neconcurență.

Contractul individual de muncă dintre părți a încetat, prin demisia reclamantei, începând cu data de 1.06.2019, pârâta renunțând la termenul de preaviz iar la data de 20.09.2019, reclamanta a solicitat din nou pârâtei să își îndeplinească obligația de plată a indemnizați ei de neconcurență, însă, prin A dresa nr. 6215/23.09.2019, pârâta a refuzat plata solicitată, pe motiv că a renunțat la clauza de neconcurență.

Analizând această clauză , Tribunalul a reținut că este sinalagmatică și consensuală, fiind supusă regulii consensualității instituite de dispozițiile art. 8 alin. 1 și art. 37 din Codul muncii, astfel încât nu poate fi admisă încetarea unilaterală a acesteia de către angajator.

Instanța a constatat că litigioasa clauză de neconcurență a fost contractată de către pârâtă pur și simplu, fără un drept de opțiune, astfel încât nu este posibilă renunțarea sau denunțarea unilaterală, această clauză putând înceta numai la data expirării perioadei de aplicare negociate sau la data intervenirii unui acord între cele două părți cocontractante, nefiind admisibil refuzul pârâtei de a executa clauza de neconcurență sub pretextul renunțării unilaterale.

Prima instanță a mai reținut că nu este incident niciun motiv de nulitate absolută, clauza de neconcurență agreată de comun acord de părți fiind valabilă, iar aspectele relevate de către pârâtă nu sunt de natură să conducă la constatarea nulității absolute sau a ineficienței clauzei, ci pot fi eventual cercetate doar în contextul unei nulități relative sau a unei cereri de diminuare a efectelor clauzei, ambele mijloace juridice putând fi însă invocate doar de către salariata reclamantă.

Constatând că există un refuz total de executare din partea pârâtei a obligației de plată a indemnizației de neconcurență litigioase, care reprezintă o prestație periodică (lunară), Tr i bunalul a reținut că , în temeiul dispozițiilor art. 34 alin. 2 Cod procedură civilă , se poate cere de către reclamantă, înainte de termenele de scadență, executarea la termen a acestei obligații de plată lunare.

S-a mai reținut că în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit, fiind evident faptul că, prin executarea cu întârziere a obligației de plată, creditorul a suferit un prejudiciu patrimonial.

În consecință, a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 1 raportat la art. 166 alin. 1 și art. 278 alin.1 din Codul muncii raportate la art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza întâi și art. 1535 alin. 1 din Codul civil, respectiv art. 1 alin. 3, art. 2 și art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor („damnum emergens”), cât și beneficiul de care acesta este lipsit („lucrum cessans”).

Prima instanță a respins pretențiile privind acordarea de dobânzi și actualizări cu rata inflației aferente indemnizației de neconcurență neajunse la scadență iar în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. 1, art. 452 și art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial pentru avocatul care a reprezentat reclamanta în proces, respingând restul pretențiilor cu acest titlu, constând în onorariul avocațial pentru o consultanță prestată de un alt avocat pentru care nu s-a probat de către reclamantă nicio legătură cu cauza dedusă judecății.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac declarate, apelanta a criticat hotărârea atacată sub aspectul reținerii interesului reclamantei de a obține executarea clauzei contractuale de neconcurență, arătând că nu există niciun motiv care să justifice pretenția salariatei de a încasa indemnizația de neconcurență, aceasta fiind liberă să desfășoare orice activități, să se angajeze la o unitate concurentă, în contextul în care angajatorul a renunțat, anterior stingerii raporturilor de muncă, la beneficiul recunoscut prin acordul menționat.

Apelanta a mai arătat că prima instanță a apreciat în mod greșit că angajatorul nu ar putea renunța unilateral la clauza de neconcurență, interpretând restrictiv cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1277/2010 și ignorând evoluția jurisprudențială ce a urmat.

S-a subliniat că renunțarea la clauza de neconcurență s-a făcut pe parcursul executării contractului individual de muncă iar nu după încetarea acestuia, aceasta fiind inserată în scopul protejării intereselor economice ale angajatorului și că în prezent jurisprudența admite că angajatorul are dreptul de a nu activa clauza de neconcurență chiar dacă nu a prevăzut în mod expres un drept de opțiune.

Apelanta a mai criticat hotărârea atacată și sub aspectul reținerii valabilității clauzei de neconcurență, prin refuzul de a analiza argumentele referitoare la ineficacitatea clauzei, instanța încălcând dreptul la un proces echitabil și principiul aflării adevărului.

S-a arătat că în mod nelegal instanța a respins argumentele cu privire la nulitatea absolută a clauzei de neconcurență, fără a motiva hotărârea sub acest aspect. În acest sens, s-a subliniat că în lipsa precizării ariei geografice în care salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul, clauza de neconcurență este lovită de nulitate absolută.

De asemenea, apelanta a arătat că Tribunalul a respins nelegal argumentele referitoare la nulitatea relativă a clauzei de neconcurență și a reținut greșit faptul că în cuprinsul clauzei sunt prevăzute toate elementele prevăzute în mod imperativ de art. 21 alin. 2 din Codul muncii în acest sens, s-a arătat că textul legal menționat a fost interpretat extensiv, în favoarea reclamantei, instanța apreciind eronat faptul că elementele în discuție este suficient să fie determinabile. Or, clauza de neconcurență are un caracter excepțional fiindcă limitează libertatea muncii, astfel că trebuie interpretată restrictiv.

În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 214 și urm. din Legea nr. 62/2011, art. 470 din Codul de procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, arătând în acest sens că excepția lipsei de interes a fost în mod temeinic și legal respinsă de prima instanță, iar pe fond, hotărârea atacată este temeinică și legală.

Sub acest aspect, intimata a arătat că nu poate fi denunțată unilateral clauza de neconcurență, pentru desființarea acesteia fiind necesar un acord de voință al părților.

În ceea ce privește pretinsa ineficacitate, respectiv nulitate a clauzei, s-a arătat că apărările apelantei sunt lipsite de orice fundament, pârâta invocând propria culpă cu privire la conținutul clauzei, aceasta fiind cea care a redactat actul adițional și a subliniat că pârâta nu a solicitat constatarea nulității pe calea unei cereri reconvenționale. În acest sens s-a arătat că apelanta încearcă să ocolească o acțiune în constatarea nulității, prin invocarea ineficacității.

Intimata a mai arătat că nelegalitatea clauzei de neconcurență poate fi sesizată numai de către angajat sau de ITM iar nu de către angajator, astfel cum rezultă din art. 23 alin. 2 din Codul muncii, subliniind că prima instanță a făcut o aplicare corectă a Deciziei nr. 1277/2010 a Curții Constituționale.

S-a subliniat că prima instanță a reținut în mod corect și legal valabilitatea clauzei de neconcurență, precum și faptul că în lipsa unui drept de opțiune inserat în cuprinsul acesteia, se activează de drept și încetează fie la data expirării perioadei, fie la data intervenirii unui acord între părți.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a reiterat argumentele expuse în susținerea excepției lipsei interesului, solicitând a se înlătura argumentele intimatei.

Apelanta a mai arătat că renunțarea unilaterală a angajatorului la clauză nu are semnificația unei modificări unilaterale a contractului individual de muncă, ci de act intern al angajatorului, prin care se restabilește pentru viitor situația de legalitate a drepturilor și obligațiilor salariatei cu privire la obligația de neconcurență față de angajator, subliniind că dacă interesul angajatorului nu mai există, nici acordul de neconcurență nu mai poate exista în mod valabil. Or, societatea a apreciat că nu se mai impunea protecția sa față de un potențial risc concurențial prezentat de salariată ulterior încetării raporturilor de muncă, obligațiile reciproce asumate prin acordul de neconcurență devenind lipsite de obiect și cauză și, deci, lovite de nulitate.

S-a mai arătat că argumentele intimatei cu privire la valabilitatea clauzei de neconcurență sunt neîntemeiate, fiind irelevant cine a redactat clauza de neconcurență.

În ceea ce privește susținerea referitoare la neformularea unei cereri reconvenționale pentru a se solicita constatarea nulității clauzei, apelanta a arătat că nulitatea poate fi invocată și ca apărare. În plus, instanța putea și trebuia să invoce din oficiu nulitatea absolută a clauzei.

S-a mai arătat că sunt neîntemeiate afirmațiile intimatei referitoare la imposibilitatea de operare a ineficacității clauzei, apelanta invocând jurisprudența existentă în acest sens.

De asemenea, s-a subliniat că dispozițiile art. 23 alin. (2) din Codul muncii nu vizează acțiunile prin care se contestă valabilitatea clauzei în integralitatea ei, textul legal evocat nefiind aplicabil în cauză.

În probațiune, la dosarul cauzei s-au depus următoarele înscrisuri: contractul individual de muncă încheiat între părți (filele 12-13), actul adițional la respectivul contract individual de muncă (filele 14-15), cererea de demisie formulată de intimata reclamantă (fila 16), decizia de încetare a contractului individual de muncă al intimatei (fila 17), decizia prin care apelanta a luat act de demisia înaintată de intimată (fila 18), notificarea adresată de apelantă intimatei referitoare la renunțarea angajatorului la clauza de neconcurență (fila 19), cererea formulată de intimată pentru plata indemnizației de neconcurență datorate pentru luna septembrie 2019 (fila 20), răspunsul dat de apelantă acestei cereri (fila 21), Decizia nr. 3662/04.06.2014 a Curții de Apel București (filele 22-27), extrase din jurisprudența în materie (filele 28-31), cererea de strămutare a judecării cauzei, adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție (filele 79-90), extras din Încheierea nr. 1696/23.09.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. XXXXXXXXXXX, prin care s-a respins cererea de strămutare formulată de apelantă (fila 95).

Analizând apelul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate și în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 – 478 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:

În fapt, intimata a fost încadrată în muncă la societatea apelantă în baza Contractului individual de muncă pe durată nedeterminată nr. xxxxxxx/22.05.2007, în funcția de medic-șef al Centrului de hemodializă Tg.M____, contract care a încetat, prin demisia reclamantei, la data de 01.06.2019.

Prin Actul adițional la contractul individual de muncă nr. 263/22.12.2009 , părțile au încheiat o clauză de neconcurență, motiv pentru care , prin cererea înregistrată sub nr. 201/27.03.2019, reclamanta a solicitat pârâtei plata indemnizației de neconcurență, începând cu data încetării contractului, ca urmare a demisiei.

Prin Notificarea nr. 127/9.05.2019, angajatorul a informat-o pe salariată că renunță unilateral la clauza de neconcurență și că nu intenționează să o activeze.

În drept, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Codul muncii, la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunare, pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurență.

De asemenea, prevederile art. 24 din Codul muncii instituie posibilitatea sancționării salariatului, în cazul nerespectării de către acesta, cu vinovăție, a clauzei de neconcurență, stabilind că el poate fi obligat la restituirea indemnizației și, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.

Din coroborarea prevederilor legale anterior evocate, reiese că includerea în contractul individual de muncă a unei clauze de neconcurență dă naștere la drepturi și obligații reciproce în sarcina ambelor părți și , cum aceasta este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, este evident că și revocarea ei trebuie să urmeze aceleași reguli, în aplicarea prevederilor art. 37 din Codul muncii și a principiului simetriei actelor juridice (mutuus consensus, mutuus dissensus).

Prin urmare, Curtea reține că nu este posibilă denunțarea unilaterală a clauzei de neconcurență de către una dintre părți, cum greșit pretinde apelanta-pârâtă, întrucât reglementarea instituită prin art. 21 din Codul muncii se constituie într-o veritabilă excepție de la interdicția impusă prin dispozițiile art. 38 din Codul muncii, în sensul că salariatului i se permite să accepte anumite restrângeri ale exercițiului dreptului său la libertatea muncii, în schimbul obținerii unui avantaj material, constând în indemnizația lunară pe care angajatorul se obligă să i-o plătească.

Așadar, nu este întemeiată susținerea potrivit căreia prevederile unei clauze precum cea în discuție servesc numai intereselor angajatorului, care ar putea renunța oricând la beneficiul acesteia, câtă vreme cel care își asumă în primul rând obligații este salariatul, în sensul acceptării de a da curs obligației generale de fidelitate impuse prin dispozițiile art. 39 alin. 2 lit. d) din Codul muncii , chiar și după încetarea contractului individual de muncă.

Din această perspectivă, Curtea reține ca fiind corecte aprecierile primei instanțe atât sub aspectul constatării că reclamanta justifică interes pentru a obține executarea clauzei contractuale litigioase, cât și cu privire la faptul că angajatorul nu poate renunța unilateral la clauza de neconcurență, o concluzie contrară fiind de natură a impune respectarea unei obligații contractuale asumate prin negociere doar de către una dintre părți, în speță, de către salariatul care a acceptat să nu desfășoare o activitate aflată în concurență cu cea pe care a prestat-o la fostul său angajator, în timp ce acesta din urmă ar fi exonerat de îndeplinirea obligației corelative, aceea de a-l despăgubi prin achitarea indemnizației lunare stabilite de comun acord.

De asemenea, pentru argumentele expuse, nu prezintă nicio importanță împrejurarea că renunțarea la clauză a intervenit anterior încetării contractului individual de muncă, clauza fiind negociată fără un drept de opțiune al angajatorului, putând înceta numai la data expirării perioadei de aplicare negociate sau la data intervenirii unui acord între cele două părți.

Curtea constată că în mod corect prima instanță a făcut referire la Decizia nr. 1277/2010 a Curții Constituționale, neavând relevanță împrejurarea că aceasta a fost pronunțată cu 10 ani în urmă, întrucât prevederile legale analizate nu au suferit modificări ulterior.

În ceea ce privește jurisprudența la care face referire apelanta, Curtea subliniază că precedentul judiciar nu constituie izvor de drept în sistemul nostru juridic, însă deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.

În ceea ce privește criticile invocate referitoare la validitatea clauzei de neconcurență din litigiu, Curtea constată că aceasta răspunde exigențelor pretinse de art. 21 alin. 2 și 3 din Codul muncii, concluzia primei instanțe fiind corectă și sub acest aspect. Contrar susținerilor apelantei, Tribunalul a analizat argumentele acesteia invocate în susținerea ineficacității clauzei în discuție, nefiind întemeiate susținerile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, respectiv a principiului aflării adevărului. În acest context, instanța reține că nu pot fi primite argumentele intimatei potrivit cărora ar fi fost necesară formularea unei acțiuni în constatarea nulității clauzei pe calea acțiunii reconvenționale, nulitatea putând fi invocată ca apărare și analizată ca atare de instanță. Tocmai în considerarea celor anterior relevate, Tribunalul a analizat apărările pârâtei referit oare la nevalabilitatea clauzei , însă a constatat în mod temeinic împrejurarea că apărările pârâtei sub acest aspect nu pot fi primite.

Astfel, prin actul adițional la contractul individual de muncă încheiat între părți au fost prevăzute în mod concret activitățile care sunt interzise salariatei la data încetării contractului de muncă – activității de medic specialist și de medic specialist șef de centru – manager centru de dializă; cuantumul indemnizației de neconcurență lunare – 50% din media veniturilor salariale brute ale reclamantei din ultimele 6 luni de executare a contractului individual de muncă); perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență – 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă; terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității – Polisano SRL sau companie afiliată din acest grup, Euromedic/Nefromed, Fressenius Nefrocare, Dialnefromed, Sofmedica, Transmedic International, Galenus; aria geografică unde salariata poate fi în reală competiție cu angajatorul – echiva le ntă cu aria geografică de activitate a societăților terțe menționate. Împrejurarea că s-a făcut mențiunea potrivit căreia indicarea activităților interzise și a terților concurenți are caracter exemplificativ, nu este de natură a afecta valabilitatea clauzei, Tribunalul făcând corect aplicarea prevederilor art. 278 alin. 1 din Codul muncii raportat la art. 1268 alin. 3 Cod civil.

Prin urmare, Curtea reține că nu este întemeiată susținerea potrivit căreia clauza de neconcurență asumată de părți nu și-ar putea produce efectele din cauza neprecizării în concret a ariei geografice de interdicție, câtă vreme aceasta este determinabilă , rezultând implicit din termenii convenției. Această prevedere nu poate fi interpretată decât în directă corelare cu cele referitoare la precizarea în concret a activităților care i-au fost interzise reclamante i la data încetării contractului de muncă și a terților în favoarea cărora nu i se permitea să le presteze.

În acest sens, Curtea subliniază că prevederea referitoare la elementele ce trebuie să se regăsească în conținutul clauzei de neconcurență a fost edictată în scopul protejării salariatului de eventuale abuzuri din partea angajatorului, ceea ce presupune că o atare neregularitate ar putea fi invocată doar de către acesta, în calitate de persoană vătămată într-un drept personal subiectiv, așa cum rezultă, de altfel, din prevederile art. 23 alin. 2 din Codul muncii, în conformitate cu care, la sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă, instanța competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurență.

În consecință, Tribunalul a reținut în mod temeinic și legal faptul că se regăsesc toate elementele prevăzute de art. 21 alin. 2 din Codul muncii în clauza de neconcurență convenită de părți.

În ceea ce privește soluțiile de practică judiciară invocate de apelantă în susținerea argumentelor sale, Curtea reamintește că acestea nu se constituie în izvoare de drept, neputând impune o anumită interpretare prevederilor legale incidente în cauză în sensul solicitat de apelantă.

Față de considerentele anterior expuse, Curtea constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel că urmează a fi păstrată, motiv pentru care , în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă , va respinge calea de atac declarată în cauză, ca nefondată.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă , apelanta urmează a fi obligată la plata către intimată a sumei de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial conform chitanței nr. 952/01.07.2020 (fila 97 ) .

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta _____________, cu s_____ procesual a___ la S__ L____ D______ D______ P_______ – LDDP, cu s_____ în București, ____________________, sector 3, împotriva Sentinței civile nr. 81 din data de 06.02.2020 a Tribunalului M____, pronunțate în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX.

Obligă apelanta la plata în favoarea intimatei R____ V______ a sumei de 2500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, azi, 15 octombrie 2020

Președinte,

C______ R___

Judecător,

G_______ O_____

Leave a Reply