Litigiu prin care s-a constituit servitutea de trecere, purtat între beneficiar şi autorul constructorului care împiedică folosirea acesteia. Criterii de apreciere a bunei / relei-credinţe a constructorului pe terenul asupra căruia s-a constituit servitutea de trecere

Litigiu prin care s-a constituit servitutea de trecere, purtat între beneficiar şi autorul constructorului care împiedică folosirea acesteia. Criterii de apreciere a bunei / relei-credinţe a constructorului pe terenul asupra căruia s-a constituit servitutea de trecere.

Articolul 576 C. civ. defineşte servitutea ca fiind p sarcină impusă asupra unui imobii pentru uzui şi utiiitatea altui imobil. Prin urmare, servitutea are un caracter accesoriu ai fonduiui, transmiţându-se odată cu acest fond.
Făptui că dobânditorii imobiiuiui grevat cu un drept de servitute nu au fost părţi în iitigiui prin care s-a constituit servitutea şi în care caiitate de pârât a avut vânzătorui de ia care au dobândit imobilul, nu este de natură a le face inopozabilă sarcina instituită asupra fonduiui ior.
Nu este respectat dreptui de servitute prin edificarea de construcţii care îi împiedică pe beneficiari să foiosească trecerea, neputându-se reţine nici calitatea de constructori de bună-cre- dinţă, în condiţiile în care, cu minime diiigenţe, ar fi putut cunoaşte că era în curs de soiuţionare o cerere de grevare a imobiiuiui cu o servitute reaiă.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4739 din 2 iunie 2005

Din examinarea lucrărilor din dosar, Curtea a constatat următoarele;
Prin sentinţa civilă nr. 5311 din 27 octombrie 2003, Judecătoria Rânmicu Vâlcea a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.Â. şi
M.M. împotriva pârâţilor N.N. şi N.E., obligându-i pe pârâţi să respecte servitutea de trecere constituită în favoarea reclamanţilor prin decizia civilă m. 998/1994 a Tribunalului Vâlcea, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pârâţii au mai fost obligaţi să desfiinţeze construcţiile edificate pe terenul ce constituie servitute de trecere, în caz contrar autorizând pe reclamanţi să le desfiinţeze pe cheltuiala pârâţilor.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că reclamanţii au dobândit, odată cu terenul cumpărat în anul 1995 de la numiţii S.I. şi
I. Drept civil
S.E., şi dreptul de servitute ce a fost creat în favoarea acestui fond prin decizia civilă nr. 998/1994 a Tribunalului Vâlcea.
în mod nejustificat pârâţii nu au respectat dreptul de servitute, edificând mai multe construcţii care îi împiedică pe reclamanţi să folosească trecerea.
Deoarece pârâţii au edificat construcţiile în anul 1993, cunoscând că terenul constituie drum de acces pentru reclamanţi, judecătoria nu a reţinut buna-credinţă a pârâţilor.
Apelul declarat de pârâţi a fost respins prin decizia civilă nr. 379/A din 27 februarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, care a reţinut că hotărârea prin care s-a constituit servitutea de trecere este opozabilă pârâţilor. Servitutea reprezintă o sarcină asupra unui imobil, şi nu un drept în favoarea unei persoane, servitutea însoţind imobilul, chiar dacă, între timp, se schimbă proprietarul.
Curtea a mai reţinut că pârâţii au fost constructori de rea-credinţă, deoarece, la data la care au cumpărat terenul, au avut cunoştinţă despre acţiunea în constituirea servituţii.
împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, pârâţii au declarat recurs.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., au arătat că instanţa s-a bazat mai mult pe decizia m. 2041 a Curţii de Apel Piteşti, apreciind că aceasta ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat anumite situaţii.
Curtea de apel nu s-a prommţat asupra apărărilor pârâţilor, în sensul că terenul reclamanţilor, care au cumpărat doar 250 mp din terenul vânzătorilor S., nu are caracter de drum înfundat, având ieşire directă la drumul naţional.
Pârâţii au mai arătat că decizia prin care s-a constituit servitutea nu le este opozabilă, deoarece nu au fost parte în acea procedură, iar la data la care au dobândit terenul de la numiţii R., servitutea nu era constituită.
Instanţa a obligat în mod greşit pe pârâţi să demoleze construcţiile edificate cu bună-credinţă. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul edificării construcţiilor şi, din moment ce, aşa cum a stabilit şi instanţa de apel, construcţiile s-au edificat în anul 1993, ei nu puteau fi decât de bună-credinţă.
Recursul nu este fondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Reclamanţii au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, încheiat la 21 septembrie 1995, suprafaţa de 5.000 mp teren intravilan şi 250 mp construcţii (ce face obiectul litigiului) de la numita S.E.
Pârâţii, la rândul lor, au dobândit suprafaţa de 1.725 mp teren şi construcţii prin contract de vânzare-cumpărare, încheiat la 26 august 1993, de la numiţii R.F. şi R.T.
Cu privire la servitutea de trecere, au existat mai multe litigii de-a lungul anilor.
Astfel, la 10 mai 1993, S.I. şi S.E. au solicitat stabilirea unei servituti de trecere în contradictoriu cu R.F. şi R.T., acţiune admisă prin sentinţa civilă nr. 7972 din 7 septembrie 1993 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, definitivă prin decizia civilă m. 998 din 23 mai 1994 şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1421 din 28 septembrie 1994.
La 26 octombrie 1999, reclamanţii au solicitat conservarea servituţii de trecere faţă de pârâţi şi crearea unei servituţi de trecere pe proprietatea pârâţilor R.I. şi SC R.I. SRL. Deşi, prin sentinţa civilă nr. 8543 din 23 octombrie 2000, aceeaşi judecătorie a respins acţiunea faţă de pârâţii N. şi a constituit o nouă servitute pe terenul proprietatea celorlalţi doi pârâţi. Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti, prin deciziile civile nr. 956 din 5 aprilie 2001 şi nr. 2041/R din 16 iulie 2001, în final au respins acţiunea, constatând că terenul nu este înfundat datorită servituţii create în anul 1994, care nu s-a stins.
Pârâţii au pretins că această din urmă decizie a fost avută în vedere în cauză şi nu s-a analizat susţinerea că terenul nu era înfundat, dat fiind faptul că reclamanţii au dobândit doar o parte din terenul soţilor S.
Susţinerea nu este întemeiată, deoarece constatările cu privire la o anumită situaţie de fapt, cu atât mai mult cu cât nu sunt contrazise de alte mijloace de probă, trebuie avute în vedere în soluţionarea unor litigii ulterioare. Trimiterea instanţei de apel la decizia civilă nr. 2041/R/2001 a Curţii de Apel Piteşti a vizat doar dezlegarea dată problemei de drept în discuţie, în sensul că schimbarea proprietarului fondului aservit nu face inopozabilă hotărârea prin care s-a constituit servitutea.
Caracterul înfundat al terenului a fost stabilit prin judecăţile anterioare, de care curtea de apel a ţinut cont în egală măsură atunci când a pronunţat soluţia de respingere a apelului. Circumstanţele în care s-a stabilit iniţial servitutea nu s-au modificat, pentru că S.E. a
I. Drept civii
vândut reclamanţilor întreaga suprafaţă de teren, pe care o dobândise prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.
Neîntemeiată este şi susţinerea pârâţilor referitoare la faptul că hotărârea din anul 1994, prin care s-a constituit servitutea, nu le este opozabilă.
Articolul 576 C. civ. defineşte servitutea ca fiind o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil. Prin urmare, servitutea are un caracter accesoriu al fondului, transmiţându-se odată cu acest fond.
Aşadar, faptul că pârâţii nu au fost parte în litigiul prin care s-a constituit servitutea nu este de natură a le face inopozabilă sarcina instituită asupra fondului lor, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi sub acest aspect.
In ceea ce priveşte calitatea de constructor de bună-credinţă, s-a constatat că pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare înainte ca Judecătoria Rânmicu Vâlcea să fi pronunţat sentinţa civilă nr. 7972 din 7 septembrie 1993, prin care a fost constituită servitutea, ei înşişi recunoscând prin întâmpinare că au ridicat construcţiile în calitate de proprietari.
In aceste circumstanţe, este corectă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că pârâţii, cu minime diligenţe, ar fi putut cunoaşte că era în curs de soluţionare o cerere de grevare a imobilului cu o servitute reală, aşa încât aceştia sunt constructori de rea-credinţă.
Faţă de cele arătate, înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Leave a Reply