Viol săvârşit de două sau mai multe persoane împreună. Constrângerea părţii vătămate la raportul sexual, împrejurări de determinare a constrângerii.

Pentru existenţa infracţiunii de viol, apare ca lipsită de relevanţă împrejurarea că partea vătămată ar mai fi avut raporturi sexuale cu alţi bărbaţi sau că ar fi fost cunoscută ca fiind imorală.
Partea vătămată nu a mai opus rezistenţă făptuitorilor, însă această împrejurare nu poate fi apreciată ca un acord implicit la întreţinerea de raporturi sexuale cu aceştia, lipsa rezistenţei fiind consecinţa înfrângerii voinţei victimei, aptă a induce starea psihică de spaimă, de paralizare a voinţei, de conştientizare a inutilităţii opunerii, respectiv a potenţialului pericol de a fi supusă unor agresiuni fizice mai grave.

C.S.J., s. pen., dec. nr. 2181 din 12 mai 2003,
în B.J. Baza de date

Prin sentinţa penală nr. 40 din 11 februarie 2000, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul U.C. pentru săvârşirea infracţiunii de perversiune sexuală, prevăzută de art. 201 alin. (1) şi (2) raportat la art. 200 alin. (2) şi (3) C. pen., şi pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c), art. 76 lit. e) şi art. 75 A
lit. c) C. pen. In baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., i-a achitat pe inculpaţii B.G.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., N.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., M.I., pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., N.N., pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., U.B., pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen., şi D.V.D., pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen.

S-a reţinut că, la data de 31 octombrie 1998, partea vătămată C.L., minoră în vârstă de 17 ani, se afla într-o discotecă din satul Cazaci, împreună cu sora şi cumnatul său. In jurul orelor 23.00, după ce a acostat-o pe partea vătămată, inculpatul U.C. a cerut permisiunea rudelor părţii vătămate ca aceasta să îl însoţească până afară. Ajunşi în afara discotecii şi aflându-se singur cu partea vătămată, inculpatul i-a cerut să îl însoţească la domiciliul fratelui său, U.B., pentru a întreţine raporturi sexuale. Anterior acestei acţiuni, inculpatul U.C. a avut o discuţie cu alţi tineri, propunându-le să întreţină raporturi sexuale cu partea vătămată, pe care o va duce la locuinţa fratelui său, respectiv cu inculpaţii N.C., B.G.C. şi D.V.D. Inculpatul şi partea vătămată, urmăriţi din spate de ceilalţi inculpaţi, au ajuns la domiciliul inculpatului U.B., unde atât inculpatul U.C., cât şi U.B. au întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată. Ulterior, inculpatul U.C. a obligat-o pe partea vătămată să se deplaseze într-o zonă nelocuită, cunoscută sub denumirea de punctul Moara, unde au fost însoţiţi şi de făptuitorii N.C., B.G.C., M.I., N.N., D.V.D., D.I., M.M.O. şi martorii N.P., B.B.M., C.I.C. şi N.I. Inculpatul U.C. a întreţinut cu partea vătămată un raport sexual, urmat de perversiuni sexuale în prezenţa minorilor, după care, în acelaşi loc, au întreţinut raporturi sexuale şi ceilalţi inculpaţi. Inculpatul minor D.V.D. a încercat la rândul său să întreţină un raport sexual, cerându-i voie inculpatului U.C., dar, datorită lipsei de experienţă, nu l-a realizat.

în raport de probele administrate, prima instanţă a reţinut că în cauză nu rezultă că partea vătămată a întreţinut relaţiile sexuale cu inculpaţii în urma unei constrângeri fizice sau morale, prin violenţă sau ameninţare, care să fie efectivă şi suficientă ca intensitate pentru a înfrânge, mai multe ore, rezistenţa şi opunerea acesteia. S-a apreciat că, chiar dacă inculpatul U.C. i-a dat o lovitură cu palma minorei lângă gardul din apropierea discotecii, tot comportamentul ulterior al părţii vătămate a fost de natură a infirma existenţa constrângerii pentru întreţinerea raporturilor sexuale cu inculpaţii şi cu alţi tineri, martori în cauză. S-a reţinut numai că inculpatul U.C. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de perversiune sexuală şi corupţie sexuală, fapte pentru care a fost condamnat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală, prin decizia penală nr. 240 din 14 iunie 2000, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi partea civilă C.L.L., a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, în consecinţă, l-a condamnat pe inculpatul U.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (2), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 201 alin. (1) şi (2) raportat la art. 200 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 202 C. pen. l-a condamnat pe inculpaţii M.I. şi N.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., pe inculpatul U.B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen., pe inculpaţii N.C., B.G.C. şi D.V.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., respectiv, cu referire la ultimul inculpat, pentru complicitate la infracţiunea de viol, prevăzută de art. 26 raportat la art. 197 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt cu privire la exercitarea de violenţe asupra părţii vătămate de către inculpatul U.C., înţelegerea anterioară a acestuia cu ceilalţi inculpaţi, întreţinerea de raporturi sexuale şi săvârşirea actelor de perversiune sexuală. Inculpaţii au recunoscut că au întreţinut raport sexual cu minora, dar au susţinut că partea vătămată a consimţit să aibă relaţii intime cu ei. Din probe rezultă însă că inculpatul U.C. a constrâns-o pe minoră să îl însoţească la locuinţa fratelui său, lovind-o de două ori cu palma peste faţă. Părţile au fost însoţite de ceilalţi inculpaţi, cărora U.C. le-a promis că vor avea raporturi sexuale cu victima. Din cauza temerii puternice create asupra victimei, aceasta s-a deplasat împreună cu inculpaţii menţionaţi. Or, infracţiunea de viol se realizează, sub aspectul elementului material, printr-o acţiune, în forma unui raport sexual, prin constrângere, fie profitând de neputinţa victimei de a se apăra, fie de a-şi exprima voinţa. In împrejurările date, victima şi-a dat seama că orice împotrivire este zadarnică şi nu a mai opus rezistenţă. In atare situaţie, prima instanţă trebuia să aibă în vedere împrejurările în care au fost întreţinute aceste raporturi sexuale, pe rând, prin constrângere, pe câmp, pe o vreme friguroasă, noaptea, la data de 31 octombrie 1998, când victima a fost dezbrăcată şi obligată să întreţină raporturi sexuale cu făptuitorii, pe pământul aproape îngheţat.

Săvârşirea faptelor în aceste condiţii, de către numeroşi participanţi, dintre care o parte minori, a condus la concluzia că raporturile sexuale s-au consumat prin înfrângerea voinţei părţii vătămate, iar acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol. Susti- nerile instanţei de fond că partea vătămată ar avea un comportament degajat în ceea ce priveşte relaţiile sexuale au fost infirmate de depoziţiile inculpaţilor, care au declarat că nu au cunoscut-o anterior, de cele ale martorului M.I., cât şi de caracterizările de la şcoala unde partea vătămată învaţă.

In ceea ce-1 priveşte pe inculpatul D.V.D., în cursul aceleiaşi nopţi, acesta a încercat să întreţină raport sexual cu partea vătămată, cerându-i permisiunea inculpatului U.C., în timp ce se întorceau spre discotecă. Acesta nu a reuşit însă să aibă raport sexual cu victima, dar atitudinea sa în momentul în care ceilalţi inculpaţi, în mod succesiv. au întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată denotă o participare activă, finalizată printr-o tentativă de a avea cu victima raport sexual şi constituie un act de complicitate morală la viol.

împotriva acestei din unnă hotărâri inculpaţii U.C., M.I., N.N., U.B., N.C., B.G.C. şi D.V.D. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe. Se susţine, în esenţă, că partea vătămată, cunoscută ca fiind libertină în comportament, a întreţinut într-adevăr acte sexuale cu inculpaţii, dar fără a fi constrânsă, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă. Exercitarea constrângerii, cu excepţia violenţelor exercitate de inculpatul U.C., cărora li se dă însă o altă conotaţie, fără legătură cu latura subiectivă a infracţiunii de viol, este infirmată de probatoriul administrat în cauză, astfel că nu s-a dovedit în ce constă vinovăţia inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol reţinute în sarcina lor.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, precum şi în raport de dispoziţiile art. 385^ alin. (3) C. proc. pen., s-au constatat următoarele: potrivit art. 197 alin. (1) C. pen., în redactarea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor de către inculpaţi, constituie infracţiunea de viol raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fapta având un caracter agravat, potrivit alin. (2) lit. a) a art. 197 C. pen., dacă a fost săvârşită de două sau mai

multe persoane împreună. In cauză, elementul material al infracţiunii de viol din cadrul laturii obiective a acesteia, al raportului sexual cu o persoană de sex feminin, nu este contestat. Pentru a se statua în sensul că raporturile sexuale a căror întreţinere a fost recunoscută nu intră în latura obiectivă a infracţiunii de viol, recurenţii-inculpaţi au invocat existenţa consimţământului părţii vătămate. Ca atare, susţin că raporturile sexuale nu sunt urmarea constrângerii fizice ori morale a părţii vătămate. Totodată, sub aspectul laturii subiective, în raport de împrejurările în care au avut loc raporturile sexuale, inculpaţii nu au avut reprezentarea că acestea se realizează prin constrângere.
Criticile formulate de recurenţii-inculpaţi vizând motivul de casare prevăzut de art. 385^ pct. 18 C. proc. pen. sunt neîntemeiate. Astfel, constrângerea persoanei de sex feminin la raport sexual constituie o formă brutală de încălcare a libertăţii ei sexuale, ocrotită de legea penală. Libertatea individuală în general include şi libertatea sexuală a persoanei de sex feminin de a dispune liber de corpul său în domeniul vieţii sexuale, în limitele normelor de drept şi a celor morale. Ca atare.orice constrângere exercitată asupra acesteia pentru a o determina la întreţinerea unui raport sexual eonstituie o nesocotire a dreptului ei de a eonsimti sau nu la acesta, o încălcare a relaţiilor sociale care îi asigură acest drept şi pe care legea penală o pedepseşte. Pentru existenţa infracţiunii de viol, apare ca lipsită de relevanţă împrejurarea că partea vătămată ar mai fi avut raporturi sexuale cu alţi bărbaţi sau că ar fi fost cunoscută ca fiind imorală, sub acest aspect.

Ca atare, aeeste aprecieri invocate în apărare de către inculpaţi nu au a fi examinate, dată fiind lipsa lor de relevanţă juridică în cauză.
Cerinţa legii referitoare la existenţa constrângerii a fost dovedită în mod coreet, instanţa de apel reţinând înfrângerea voinţei părţii vătămate prin lovirea acesteia de către inculpatul U.C., după ce victima a refuzat actul sexual propus de aeesta. Fiind însoţită şi de ceilalţi inculpaţi, partea vătămată nu a mai opus rezistenţă făptuitorilor, fără ca această împrejurare să poată fi apreciată ca un acord implicit la întreţinerea de raporturi sexuale eu aeeştia, lipsa rezistenţei fiind consecinţa înfrângerii voinţei victimei prin această modalitate, aptă a induce starea psihică de spaimă, de paralizare a voinţei, de eonştienti- zare a inutilităţii opunerii şi respeetiv a potenţialului perieol de a fi supusă unor agresiuni fiziee mai grave. Partea vătămată a fost supusă şi unei expertize medieo-legale psihiatrice, care relevă un intelect liminar prin carenţe instructiv-educative şi familiale, precum şi o imaturitate afectivă, fiind înlăturată ipoteza existenţei unor afeeţiuni eare să determine denaturarea adevărului sau prezentarea denaturată a faptelor.

Pe de altă parte, comiterea faptelor cu intenţie directă este dovedită de înţelegerea anterioară a inculpaţilor în sensul de a întreţine raporturi sexuale cu victima, recunoscută de aeeştia. Rezoluţia infracţională, stabilită în funcţie de probatoriul administrat în cauză, este dovedită şi de împrejurarea că inculpatul D.V.D., în tentativa sa de viol, nu a avut nicio diseuţie cu partea vătămată, acceptul pentru întreţinerea raportului sexual fiind cerut inculpatului U.C.

Eroarea gravă de fapt ca motiv de casare nu priveşte dreptul suveran al instanţei de apreeiere a probelor, ci exclusiv discordanţa între eele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente şi care au avut drept consecinţă pronunţarea altei
soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine. In eauză au fost administrate probe, instanţa de apel a reevaluat probatoriul administrat şi a pronunţat o hotărâre susţinută de probele dosarului.