Decizia ICCJ nr. 1/2020. Insolvență. Lichidare. Măsuri asigurătorii înființate într-un proces penal asupra bunurilor persoanei juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei…

DECIZIA Nr. 1

din 20 ianuarie 2020

Dosar nr. 1.676/1/2019

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.676/1/2019, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din codul de procedură civilă și ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curie de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare, Antonia Constantin.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27⁶ din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 31.798/3/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a depus, în termen legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept; la dosar a fost depusă o cerere de intervenție accesorie în interesul apelantei, din partea M S.A. — bancă comercială; Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus concluzii.

De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești relevante ce au fost identificate, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, atât asupra cererii de intervenție formulate în cauză, cât și asupra sesizării.

Doamna procuror Antonia Constantin solicită respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție, apreciind că este incompatibilă cu procedura de unificare prevăzută de dispozițiile art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în care se analizează exclusiv probleme de drept, iar nu interesul unor persoane implicate în litigiu.

Cu privire la sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile susține că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate referitoare la noutate, dificultatea chestiunii de drept și nestatuarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, sens în care invocă Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018, prin care s-a stabilit că existența unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii prin procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri. Apreciază că pot fi preluate prin analogie considerentele acestei decizii și că, în jurisprudența de unificare a instanței supreme, s-a decis că nu este îndeplinită condiția noutății și nestatuării de către Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când, printr-o decizie de unificare anterioară, care poate fi preluată prin analogie, s-a statuat asupra problemei de drept în discuție. În acest sens a invocat deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 82 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 23 februarie 2018, și nr. 15 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 29 mai 2019. De asemenea a susținut că nu există nicio dificultate în interpretarea dispozițiilor legale în discuție, astfel încât, în principal, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.

În situația în care se vor considera îndeplinite toate condițiile de admisibilitate, pe fondul sesizării, a apreciat că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), în ceea ce privește bunul sechestrat, nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014 și nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

În unanimitate, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de M S.A. — bancă comercială, constatând că o asemenea cerere este incompatibilă cu procedura sui generis a hotărârii prealabile, reglementată de dispozițiile art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

3. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare

Art. 91. — „(1) Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel. Fac excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse. (…)”

Art. 102. — „(…) (8) Creanța unei părți vătămate din procesul penal se înscrie sub condiție suspensivă, până la soluționarea definitivă a acțiunii civile în procesul penal în favoarea părții vătămate, prin depunerea unei cereri de admitere a creanței. In cazul în care acțiunea civilă în procesul penal nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenței, fie ca urmare a reușitei planului de reorganizare, fie ca urmare a lichidării, eventualele creanțe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obținute din acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor ce au contribuit la aducerea persoanei juridice în stare de insolvență, potrivit prevederilor art. 169 și următoarele. (…)”

Art. 154. — „(1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul judiciar va face toate demersurile de expunere pe piață, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii și depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual. Orice vânzare în bloc a bunurilor, ca subansamblu functional, indiferent dacă se face în reorganizare sau în faliment, poate fi considerată transfer de active, dacă îndeplinește dispozițiile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003. Tipul de vânzare a bunurilor, respectiv licitație publică, negociere directă sau o combinație a celor două și regulamentul de vânzare corespunzător modalității de vânzare pentru care se optează sunt aprobate de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului judiciar. În cazul licitației publice, publicitatea se va face și prin afișare pe site-ul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România. În vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în numele debitorului, un evaluator și să îi stabilească onorariul. Evaluatorii trebuie să fie membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, iar evaluarea trebuie efectuată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare.

(3) Bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât în bloc, cât și individual. Evaluarea în bloc are în vedere fie evaluarea totalității bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor funcționale.”

Art. 155. — „Raportul de evaluare va fi depus la dosarul cauzei, iar un anunț cu privire la depunerea acestuia și un extras cuprinzând o sinteză a sa se vor publica în BPI. Creditorii vor putea consulta raportul de evaluare în locația indicată prin anunț de către lichidatorul judiciar.”

Art. 156. — „(1) Lichidatorul judiciar va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 15 zile de la data depunerii raportului de evaluare la dosarul cauzei, în vederea stabilirii tipului de vânzare.

(2) în cazul vânzării bunurilor prin licitație publică, aceasta se va putea efectua și potrivit Codului de procedură civilă. În cazul în care adunarea creditorilor nu aprobă un regulament de vânzare, potrivit art. 154 alin. (2), sau în ipoteza în care, deși a fost aprobat un regulament de vânzare, bunurile nu au fost valorificate într-un termen rezonabil, la cererea lichidatorului judiciar, aprobată de judecătorul-sindic, vânzarea bunurilor se va efectua prin licitație publică, potrivit Codului de procedură civilă.

(3) în cazul vânzării prin negociere directă, lichidatorul judiciar va supune aprobării adunării creditorilor și regulamentul de vânzare.

(4) Vânzarea activelor se va face după efectuarea publicațiilor de vânzare de către administratorul judiciar/ lichidator, într-un ziar de largă circulație. Persoanele interesate vor putea inspecta bunurile supuse vânzării după efectuarea publicațiilor de vânzare.”

Art. 157. — „Valorile mobiliare vor fi vândute în condițiile Legii nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare.”

Art. 158. — „(1) Lichidatorul judiciar va încheia contracte de vânzare; sumele realizate din vânzări vor fi depuse în contul prevăzut la art. 39 alin. (2).

(2) Dacă vânzarea activelor se va face prin licitație publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate. Când legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma autentică, contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului-verbal de licitație.”

III. Expunerea succintă a procesului

6. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București — Secția a VII-a civilă, la data de 24 septembrie 2018, cu nr. 31.811/3/2018, creditoarea X S.R.L, a formulat contestație împotriva procesului-verbal de licitație din data de 6 septembrie 2018 întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei Y S.R.L., solicitând desființarea acestuia, obligarea lichidatorului judiciar să reia licitațiile pentru imobilul aflat în patrimoniul debitoarei, respectiv teren în suprafață de 924 mp și construcția edificată pe acesta, în suprafață construită la sol de 505 mp, compusă din parter și etaj, cu suprafața construită de 506,05 mp.

7. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București — Secția a VII-a civilă, la data de 24 septembrie 2018, cu nr. 31.798/3/2018, aceeași contestatoare a formulat contestație împotriva măsurii lichidatorului judiciar, consemnate în raportul lunar publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. xxxxx din 18 septembrie 2018, solicitând desființarea măsurii lichidatorului judiciar de suspendare a licitațiilor organizate pentru bunurile din patrimoniul debitoarei, respectiv pentru proprietatea imobiliară descrisă anterior, precum și obligarea lichidatorului judiciar să reia licitațiile pentru aceste imobile.

8. Prin încheierea de ședință din data de 2 noiembrie 2018, tribunalul a dispus conexarea celor două pricini.

9. Prin Sentința civilă nr. 7.460 din 12 decembrie 2018 au fost respinse ambele contestații, precum și cererile de reluare a licitațiilor pentru imobilul menționat.

10. În motivarea acestei sentințe, tribunalul a reținut în esență că, în vederea valorificării bunurilor din patrimoniul debitoarei, lichidatorul judiciar a convocat adunarea creditorilor, pentru desemnarea unei persoane de specialitate în vederea evaluării bunurilor și s-a procedat la întocmirea unui raport privind strategia de valorificare a activelor, precum și a unui regulament de participare la licitații.

Lichidatorul judiciar a organizat mai multe licitații la care nu s-a prezentat niciun participant, iar la data de 31 august 2018 a fost publicat un nou anunț de participare la licitații, în care s-a menționat că prin sentința penală pronunțată de Tribunalul București a fost menținut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor societății debitoare.

Până la data și ora ședinței de licitație din data de 6 septembrie 2018 lichidatorul judiciar nu a primit nicio ofertă sau intenție scrisă.

La data de 6 septembrie 2018 s-a prezentat creditoarea X S.R.L. Fără a trece la deschiderea ședinței de licitație, lichidatorul judiciar a comunicat faptul că, în urma analizării considerentelor și a dispozitivului Sentinței penale nr. 1.703 din 5 septembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București — Secția I penală, precum și raportat la încheierea de ședință din data de 22 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București — Secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. 11.658/3/2016, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. xxxxx din 21 august 2018, va proceda la suspendarea procedurii de valorificare a bunurilor imobile menționate în procesul-verbal, în vederea clarificării implicațiilor generate asupra valorificării bunurilor de măsura sechestrului asigurător instituit „în vederea ducerii la îndeplinire a prejudiciului cauzat părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală, a confiscări speciale și a cheltuielilor judiciare”.

Ulterior acestui demers, respectiv la data de 12 septembrie 2018, lichidatorul judiciar a dat spre publicare un anunț cu privire la măsura suspendării licitațiilor organizate pentru valorificarea activelor aflate în patrimoniul societății debitoare și a solicitat o opinie notarială, care să reflecte eventuale piedici la transferul dreptului de proprietate, în condițiile existenței sechestrului asigurător dispus în cadrul unui dosar penal și care grevează bunul imobil pentru care a existat intenția de adjudecare.

La data de 14 septembrie 2018, lichidatorul judiciar a primit din partea Societății Profesionale Notariale A, prin notar public B, opinia notarială prin care se arată că raportat la speța pendinte nu există impedimente la transferul dreptului de proprietate.

Prin raportul de activitate publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. xxxxxx din 18 septembrie 2018, lichidatorul judiciar a solicitat judecătorului-sindic încuviințarea continuării licitațiilor pentru valorificarea activelor societății, conform aprobării creditorilor.

La termenul din 16 noiembrie 2018, judecătorul-sindic a constatat că solicitarea lichidatorului judiciar face obiectul Dosarului nr. 31.798/3/2018 și a apreciat că nu se poate pronunța asupra unui aspect similar obiectului unei contestații. A mai reținut că dosarul soluționat în fond de Tribunalul București — Secția I penală, prin pronunțarea Sentinței penale nr. 1.703 din 5 septembrie 2017, prin care s-a decis, printre altele, și menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului luate asupra bunurilor imobile și mobile aparținând inculpaților din acea cauză, printre care și Y S.R.L., se află în prezent la Curtea de Apel București, în faza de soluționare a apelului.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 91 din Legea nr. 85/2014, precum și Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018 (Decizia nr. 2/2018).

În privința deciziei menționate, judecătorul-sindic a apreciat că nu este aplicabilă în cauză, având în vedere, pe de o parte, că decizia nu cuprinde nicio referire la procedura insolvenței, iar, pe de altă parte, că există diferențe între procedura executării silite și procedura insolvenței.

În acest sens s-a avut în vedere că executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente ale statului, pe debitorul său, care nu își execută de bunăvoie obligația corelativă, de a o aduce la îndeplinire în mod silit, pe când procedura falimentului este procedura de insolvență, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) pct. 45 din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la raportul dintre procedura executării silite și procedura insolvenței, judecătorul-sindic a avut în vedere și dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

De asemenea a reținut că nu sunt aplicabile în cauză considerentele deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 (Decizia nr. 8/2015), și nr. 20 din 3 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 11 mai 2017 (Decizia nr. 20/2017).

A fost considerată ca fiind legală măsura lichidatorului judiciar de suspendare a licitațiilor organizate pentru bunurile din patrimoniul debitoarei, raportat la faptul că prin luarea acestei măsuri se asigură respectarea caracterului concursual al procedurii insolvenței, precum și la faptul că actele de procedură întocmite în dosarul penal nu au fost aduse la cunoștința creditorilor, fiind depuse doar pe parcursul judecării cauzei.

De asemenea, măsura a fost apreciată ca fiind legală, raportat la definiția sechestrului asigurător, astfel cum este reglementată de Codul de procedură penală.

11. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea, invocând nelegalitatea hotărârii.

12. În motivarea apelului a susținut că instituirea unui sechestru asigurător penal nu împiedică scoaterea la vânzare a bunului și adjudecarea acestuia de către creditorul ipotecar, pentru faptul că procedura de faliment este în esență o procedură de executare silită concursuală la care participă toți creditorii, iar, potrivit dispozițiilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, această lege se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

A mai susținut că în cauză este aplicabilă Decizia nr. 2/2018, după cum sunt incidente și Decizia nr. 8/2015, respectiv Decizia nr. 20/2017.

13. Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București — Secția a V-a civilă la data de 29 ianuarie 2019 cu nr. 31.798/3/2018.

14. Apelanta-contestatoare a depus la dosar cerere de sesizare a înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 154 și următoarele raportat la art. 91 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014, art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968, respectiv art. 249 alin. (1), (2) și (8) din Codul de procedură penală și art. 261 din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, ulterior înscrierii ipotecii creditorului garantat: suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului în vederea acoperirii prejudiciului este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de vânzare forțată, conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; determină nulitatea actelor de lichidare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri, împiedicând lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar conform dispozițiilor art. 154 și următoarele din Legea nr. 85/2014.

15. La termenul de judecată din data de 9 mai 2019, la solicitarea Curții, apelanta-contestatoare a arătat că solicită a fi avute în vedere și dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, menționând că a formulat sesizarea atât în ceea ce privește sechestrul aplicat în vederea confiscării speciale, cât și a recuperării prejudiciului și că a făcut referire atât la sechestrul instituit anterior deschiderii procedurii insolvenței, cât și ulterior acestui moment.

16. Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a dispus sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

25. Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 31.798/3/2018 a reținut următoarele:

26. Situația care a generat solicitarea de interpretare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a prevederilor legale menționate anterior a fost determinată de măsura lichidatorului judiciar de suspendare a procedurii de valorificare a unuia dintre bunurile debitoarei în cadrul procedurii falimentului, reglementate de Legea nr. 85/2014, contestată de către apelanta din cauză atât prin cererea formulată în fața primei instanțe, cât și prin apel.

27. Măsurile asigurătorii asupra bunurilor debitoarei au fost dispuse prin Ordonanța din 18 martie 2015 emisă în Dosarul penal nr. 1.142/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

28. Acestea au fost menținute prin Sentința penală nr. 1.703 din 5 septembrie 2017 a Tribunalului București — Secția I penală, în vederea aducerii la îndeplinire a reparării prejudiciului cauzat părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală, a confiscării speciale și a cheltuielilor judiciare.

29. Curtea a apreciat că, în exprimarea punctului său de vedere, trebuie realizată o distincție între măsura asigurătorie dispusă în vederea confiscării speciale/extinse și măsura asigurătorie dispusă în vederea reparării prejudiciului părții civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare, având în vedere finalitatea diferită a acestor măsuri, precum și faptul că Legea nr. 85/2014 cuprinde reglementări diferite în ceea ce privește modalitatea de valorificare a bunurilor indisponibilizate în vederea confiscării sau în vederea recuperării prejudiciului părții civile din procesul penal [art 91 alin. (1), respectiv art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014].

30. Dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968) fac referire la posibilitatea instituirii măsurilor asigurătorii în cadrul unui proces penal pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale/extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

31. Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

32. În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 85/2014, Curtea a reținut că, potrivit art. 2 din lege, scopul acesteia este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității sale.

33. Procedura insolvenței este astfel o procedură de executare silită concursuală și colectivă, la care toți creditorii participă împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor, în modalitățile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44).

34. Procedura falimentului este procedura de insolvență, concursuală, colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).

35. Una dintre atribuțiile lichidatorului judiciar este, potrivit art 64 lit. i) din Legea nr. 85/2014, vânzarea bunurilor din averea debitoarei.

36. Prevederile art. 154—158 din Legea nr. 85/2014 descriu procedura de efectuare a lichidării bunurilor din averea debitoarei de către lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic, fără a face nicio referire la modalitatea în care s-ar putea proceda, în eventualitatea în care asupra bunurilor din averea debitoarei ar fi instituită o măsură asigurătorie care are ca efect, conform legii de procedură penală, indisponibilizarea bunului.

37. Rezumând, din cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 85/2014 menționate anterior rezultă că procedura falimentului este o procedură de lichidare a bunurilor din averea debitorului, efectuată de către lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic, la care toți creditorii participă împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor.

38. În ceea ce privește măsura asigurătorie instituită în vederea reparării prejudiciului părții civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare, după cum rezultă chiar din cuprinsul dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, scopul acesteia este de a crea părții civile un avantaj patrimonial, în vederea executării obligațiilor ce ar putea decurge din rezolvarea acțiunii în cadrul procesului penal, respectiv crearea unui avantaj patrimonial în vederea recuperării cheltuielilor judiciare.

39. Un astfel de avantaj patrimonial este reprezentat de menținerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluționarea laturii civile a procesului penal, prin instituirea unei măsuri asigurătorii.

40. Prin urmare, efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel vizat de măsura sechestrului, nu pe cea în care vânzarea bunului se realizează silit, chiar și prin intermediul unei proceduri concursuale.

41. În condițiile în care bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparțin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menținut, dat fiind faptul că dispozițiile legii insolvenței nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce privește creanța unei părți civile din cadrul unui proces penal.

42. Dimpotrivă, procedura insolvenței/falimentului este o procedură concursuală, colectivă și egalitară, ceea se înseamnă că toți creditorii participă în vederea valorificării creanțelor, conform ordinii de prioritate prevăzute de Legea nr. 85/2014.

43. Curtea a reținut că, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile.

44. În cauza de față, legea civilă este reprezentată de Legea nr. 85/2014, dat fiind faptul că o executare silită de drept comun împotriva unei persoane aflate în procedura insolvenței este suspendată de drept, potrivit art. 75 alin. (1) din lege.

45. Prin urmare, regulile de drept civil aplicabile sunt cele prevăzute de Legea nr. 85/2014, urmând a fi completate, în măsura compatibilității lor cu procedura insolvenței, de dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

46. Conform art 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanța unei părți vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiție suspensivă până la soluționarea acțiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acțiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenței, eventualele creanțe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obținute din acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.

47. Textul de lege evidențiază intenția clară a legiuitorului de a nu prelungi derularea procedurii insolvenței până la soluționarea acțiunii civile din cadrul procesului penal, în condițiile în care o astfel de prelungire pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare și ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalți creditori de a-și vedea acoperite creanțele într-un termen rezonabil.

48. În concluzie, Curtea a apreciat că dispoziție art. 102 alin. (8) și art. 154—158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968) ar trebui interpretate în sensul că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare, nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat, nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014 și nici nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

49. În ceea ce privește măsura asigurătorie instituită în vederea confiscării speciale/extinse, dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 nu își găsesc aplicarea, întrucât măsura confiscării nu vizează soluționarea laturii civile din procesul penal, ci țin de modalitatea de rezolvare a acțiunii penale.

50. Confiscarea specială este o măsură de siguranță cu caracter patrimonial, constând în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri aflate în posesia sau, după caz, proprietatea făptuitorului, menținerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creând o stare de pericol pentru valorile sociale.

51. Cazurile în care se poate dispune confiscarea specială sunt cele prevăzute la art. 112 din Codul penal și se referă la: „a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.”

52. Scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane având un potențial drept de creanță, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând a fi trecute în patrimoniul statului în condițiile în care se dispune luarea măsurii.

53. Având în vedere categoriile de bunuri ce pot face obiectul acestei măsuri, respectiv cele folosite sau care sunt rezultatul unei infracțiuni sau chiar cele a căror deținere este interzisă de legea penală, în jurisprudență s-a apreciat că acestea ar putea pune în discuție caracterul licit al dobândirii bunului.

54. Pornind de la acest scop al măsurii speciale a confiscării, într-o opinie s-a apreciat că nu pot face obiectul valorificării în cadrul procedurii insolvenței bunurile indisponibilizate printr-o măsură asigurătorie instituită în vederea confiscării speciale, până la lămurirea situației juridice a respectivului bun, întrucât s-ar pune problema caracterului licit al dobândirii bunului de către debitoarea în insolvență.

55. S-a mai argumentat că nu pot fi supuse valorificării în cadrul procedurii insolvenței/falimentului decât bunurile din averea debitorului, aspect care rezultă de altfel în mod expres din cuprinsul dispozițiilor art. 5 pct 45, art. 64 lit. i), precum și art. 154—158 din Legea nr. 85/2014.

56. Cât timp chestiunea legitimității dobândirii bunului de către debitoare nu este lămurită, pentru a se putea stabili dacă acesta face parte sau nu din averea debitoarei, s-a considerat că bunurile indisponibilizate în vederea luării măsurii confiscării nu pot fi valorificate în cadrul procedurii insolvenței.

57. Prin urmare, în ceea ce privește dispozițiile art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, s-a apreciat că excepția la care face referire textul de lege vizează înstrăinarea bunului, reținându-se în plus că bunurile înstrăinate de administratorul/lichidatorul judiciar se dobândesc libere de orice sarcini, precum privilegii, gajuri, ipoteci sau drepturi de retenție ori sechestre de orice fel.

58. Într-o altă opinie exprimată în cuprinsul hotărârilor judecătorești depuse la dosar, dar și în cadrul întâlnirilor de practică neunitară, s-a apreciat că măsura asigurătorie își produce efectul de indisponibilizare cât timp nu a fost contestată în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum și că înstrăinarea unor astfel de bunuri ar reprezenta o sustragere de sub sechestru în sensul art. 261 din Codul penal.

59. În opinia instanței de apel, excepția prevăzută de art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 vizează modalitatea în care se realizează dobândirea bunului, urmând a fi menținută măsura sechestrului asigurător instituit în vederea confiscării și după înstrăinarea bunului, fără a fi însă de natură a împiedica sau de a temporiza o astfel de înstrăinare.

60. De remarcat în acest sens este și denumirea marginală a textului de lege (respectiv „Regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenței de către administratorul sau lichidatorul judiciar”); de altfel, art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 face referire la dobândirea liberă de orice sarcini a bunului, precum privilegii, gajuri, ipoteci sau drepturi de retenție, sechestre de orice fel, făcând excepție de la acest regim (respectiv al dobândirii bunurilor libere de orice sarcini) măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse.

61. Interpretând prin corelare dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), precum și pe cele ale art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, ar rezulta că noțiunea de „indisponibilizare” la care face referire legea procesual penală nu poate fi interpretată în sensul că ar putea fi de natură a suspenda procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat sau de a împiedica lichidarea bunului.

62. De altfel, în raport cu textul de lege, rezultă că scopul măsurii asigurătorii ar putea fi atins chiar și în condițiile în care s-ar proceda la vânzarea bunului, prin menținerea înscrierii respectivei sarcini în cartea funciară.

63. Constatând că asupra problemei de drept puse în discuție au fost exprimate mai multe opinii, argumentate diferit, Curtea a considerat că pentru a se asigura dezideratul avut în vedere prin instituirea de către legiuitor a posibilității sesizării înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, și anume acela de a evita existența unei practici neunitare, se impune lămurirea chestiunii de drept.

VIII. Jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența Curții Constituționale

69. Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) și art. 154—158 din Legea nr. 85/2014.

70. Însă, prin Decizia nr. 522 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 26 ianuarie 2018, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, Curtea Constituțională a reținut că bunurile indisponibilizate prin măsuri procesuale penale au un regim legal diferit, impus de existența unei proceduri speciale penale, ca urmare a importanței valorilor sociale ocrotite de lege, rațiune pentru care se derogă de la dreptul comun al procedurii insolvenței, a cărui regulă este că bunurile înstrăinate sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, excepția fiind măsurile asigurătorii sau măsurile preventive specifice, instituite în cursul procesului penal. Curtea a stabilit că prin prevederile legale criticate este garantat, în mod egal, dreptul de proprietate pentru toți creditorii debitorului aflat în faliment, în sensul că toți creditorii se pot îndestula din averea debitorului, prin distribuirea sumelor rezultate din vânzarea bunului în procedura falimentului, în ordinea de prioritate stabilită de prevederile Legii nr. 85/2006, fiind în consonanță cu sensul noțiunii de procedură a falimentului, respectiv acea procedură de insolvență concursuală colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, potrivit art. 3 pct. 23 din Legea nr. 85/2006 (paragraful 26).

De asemenea a reținut că prevederile art. 53 din Legea nr. 85/2006 trebuie interpretate și aplicate în coroborare cu celelalte norme în materia insolvenței, cu Codul de procedură penală, în ceea ce privește măsurile asigurătorii și măsurile preventive, în funcție de evoluția și stadiul acestor proceduri, aspecte ce țin de resortul instanței de judecată și al autorităților îndrituite cu ducerea la îndeplinire a măsurilor instituite prin aceste acte normative (paragraful 28).

71. Cât privește dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), Curtea Constituțională a pronunțat o serie de decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate invocate.

72. Astfel, prin Decizia nr. 1.346 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 27 noiembrie 2009, instanța de contencios constitutional a decis că dispozițiile art. 163 alin. 2 din Codul de procedură penală de la 1968 sunt constitutionale, reținând că luarea măsurilor

9 ‘ 9 asigurătorii prevăzute de acest text asupra bunurilor părții responsabile civilmente nu poate echivala cu o încălcare a dreptului acesteia de a-și desfășura o activitate economică, deoarece accesul liber al persoanei la o asemenea activitate este garantat numai dacă se exercită în condițiile legii. Or, măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, finalitatea lor constând în garantarea exercitării obligațiilor cu caracter patrimonial, în cazul soluționării unui proces penal.

73. De asemenea, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea a reținut că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar (paragraful 30).

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

74. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori, constatând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, au apreciat că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penei asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014 și c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

75. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilității sesizării

76. In privința obiectului și a condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că acestea sunt întrunite, după cum urmează:

77. Curtea de Apel București a fost învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu soluționarea unei cereri de apel împotriva unei sentințe pronunțate de către judecătorul-sindic, iar, potrivit dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 85/2014, raportate la art. 96 pct. 2 și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, hotărârile pronunțate de către curțile de apel în apelurile formulate împotriva unor hotărâri date de tribunale, în procedura insolvenței, sunt definitive.

78. A doua condiție de admisibilitate, privind faptul că de lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a apelului și, pe cale de consecință, a cauzei, în fond, este de asemenea întrunită, deoarece prin apelul formulat a fost criticată soluția pronunțată de instanța de fond prin raportare la dispozițiile legale supuse interpretării, aspectul privind suspendarea/împiedicarea derulării procedurilor de valorificare a bunurilor debitoarei aflate în procedura insolvenței ca urmare a existenței unor măsuri asigurătorii dispuse în procesul penal fiind esențial pentru soluționarea cauzei. Obiectul cererii principale de chemare în judecata îl constituie contestația împotriva procesului-verbal de licitație din 6 septembrie 2018 întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei Y S.R.L., prin care se solicită anularea acestuia și reluarea licitațiilor privind valorificarea unui imobil, iar obiectul cererii conexe îl constituie contestația împotriva măsurii lichidatorului judiciar consemnate în raportul lunar publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență din 18 septembrie 2018, ambele contestații fiind motivate tocmai pe modul de interpretare a dispozițiilor a căror dezlegare se solicită.

79. A treia condiție de admisibilitate este îndeplinită deopotrivă, deoarece chestiunea de drept identificată prezintă caracter de noutate, prevederile art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) și art. 154—158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1)și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968) nemaifâcând anterior obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra cărora să se fi pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 2/2018, care cuprinde raționamente esențiale și relevante prin analogia lor cu problemele de drept din cauza pendinte, instanțele de judecată au considerat că această decizie nu își găsește aplicabilitatea în procedura insolvenței/falimentului, o procedură specială, judiciară, efectuată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, cu norme specifice în care nu sunt incidente dispozițiile de drept comun referitoare la executarea silită, concluzia fiind fondată tocmai pe diferențele substanțiale dintre cele două proceduri.

80. În fine, este îndeplinită și cea din urmă condiție de admisibilitate a sesizării, deoarece din verificările efectuate s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanța supremă nu a statuat în mod direct, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Asupra fondului sesizării

81. Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, „scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia”.

82. Așadar, Legea nr. 85/2014 are două componente esențiale: una privind prevenirea insolvenței și cea de-a doua privind procedura insolvenței în scopul acoperirii pasivului debitoarei.

83. Sub cel de-al doilea aspect, care interesează în cauză, rezultă că procedura insolvenței este o procedură execuțională, concursuală și colectivă, desfășurată de „organele care aplică procedura” (așa cum sunt denumite chiar în titlul II capitolul I secțiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014), respectiv de: instanțele judecătorești (tribunalul, în primă instanță și curtea de apel, în calea de atac — art. 41 și 43), judecătorul-sindic (care funcționează în cadrul tribunalului), administratorul judiciar și lichidatorul judiciar (practicieni în insolvență, desemnați de către judecătorul-sindic pentru administrarea procedurii insolvenței — art. 57—64).

84. În fine, procedura insolvenței este o procedură de executare silită concursuală și colectivă la care participă toți creditorii împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor, în modalitățile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014).

85. Procedura falimentului este procedura de insolvență, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).

86. Cu alte cuvinte, procedura insolvenței (în componentele sale distincte), fiind una judiciară, prin excelență, desfășurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, nu implică în totalitate voința debitorului în ceea ce privește modalitatea concretă de valorificare a bunurilor sale în scopul acoperirii creanțelor. Ca atare, din acest punct de vedere, această procedură presupune o înstrăinare/vânzare silită a bunurilor (iar nu de bunăvoie), chiar și în cazul reorganizării, de vreme ce și în acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor și apoi aprobării de către judecătorul-sindic (art. 134—140).

87. Așadar, pornind de la analiza celor două instituții juridice aflate în concurs, respectiv măsura asigurătorie dispusă în procesul penal asupra unor bunuri ale debitoarei, aflată în procedura insolvenței, și măsura de valorificare a bunurilor debitoarei în procedura insolvenței, trebuie făcute câteva distincții.

88. Așa cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2018, mai întâi trebuie avut în vedere faptul că dispozițiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, astfel cum reglementează dispozițiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul de drept comun al dreptului procesual civil, chiar în materie penală, dacă această materie nu conține dispoziții contrare.

89. De asemenea, tot cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că o măsură asigurătorie dispusă în procesul penal are scopul de a împiedica sustragerea de către proprietar a bunurilor sale de la o eventuală valorificare silită sau, în sens larg, de la valorificarea gajului general al creditorilor săi, precum și de a împiedica ascunderea, distrugerea, înstrăinarea acestor bunuri a căror executare silită s-ar putea face ulterior, după obținerea titlului executoriu (adică a hotărârii penale privind obligarea inculpatului la repararea pagubei produse părții civile, obligarea la plata unei amenzi penale, obligarea la plata cheltuielilor judiciare sau a hotărârii definitive privind confiscarea specială sau extinsă). Măsura asigurătorie în procesul penal constă în „indisponibilizarea” acestor bunuri (mobile sau imobile) — art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că debitorul nu mai poate dispune de bunăvoie de aceste bunuri până la momentul executării silite, efectul acestei măsuri fiind, prin excelență, unul preventiv, același ca măsura asigurătorie dispusă într-un proces civil.

90. Or, valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenței nu reprezintă un act de dispoziție la îndemâna debitoarei, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfășoară sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic și sub coordonarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar.

91. Pe de altă parte, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate și insesizabilitate, așa cum retine Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 2/2018 (paragrafele 67 și 68), ceea ce conduce la concluzia că nu există nicio incompatibilitate între existența acestei măsuri și valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolvenței asupra debitoarei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferențial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenței, aceștia din urmă putând fi chiar titularii unor drepturi reale sau ale unor garanții care îi situează pe poziții privilegiate în etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014.

92. De asemenea, potrivit art. 342, dispozițiile Legii nr. 85/2014 se completează cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă numai în măsura în care nu contravin prevederilor speciale ale acestei legi.

93. Dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenței de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar și prevăd că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, făcând excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse.

94. Din economia dispozițiilor Legii nr. 85/2014 referitoare la modalitățile concrete de valorificare a bunurilor în cadrul acestei proceduri judiciare rezultă că procedura în sine este una de lichidare a bunurilor din averea debitoarei, efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic, la care toți creditorii participă împreună la urmărirea și recuperarea creanțelor lor.

95. Or, distincția față de executarea silită de drept comun din materie civilă privește două componente: una se referă la organul care aplică procedura — la executarea silită civilă, acesta este executorul judecătoresc (art. 623 din Codul de procedură civilă), iar în cadrul procedurii insolvenței, acesta este lichidatorul judiciar [art 64 lit. i) din Legea nr. 85/2014]; a doua componentă se referă la instanța care exercită controlul de legalitate asupra procedurii — În timp ce în cadrul executării silite civile aceasta este instanța de executare (judecătoria), în cadrul procedurii insolvenței instanța este reprezentată de judecătorul-sindic din cadrul tribunalului sau, după caz, al tribunalului specializat, în a cărui circumscripție își are sediul debitorul, conform dispozițiilor art. 120 din Codul de procedură civilă.

96. Pe de altă parte, în ciuda acestor distincții, care conferă procedurii insolvenței un caracter pronunțat de specificitate, majoritatea argumentelor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 2/2018 se aplică prin analogie și în cauza de față (ubi eadem legis ratio ibi eadem legis dispositio).

97. Așa cum s-a observat mai sus, din analiza jurisprudenței naționale cu privire la aceste chestiuni de drept a rezultat că majoritatea instanțelor au opinat în sensul că măsurile asigurătorii din procesul penal nu suspendă, nu împiedică derularea procedurii insolvenței în toate componentele sale, sub aspectul posibilității valorificării bunurilor asupra cărora s-au instituit atare măsuri.

98. Deoarece dispozițiile legale ce au fost interpretate diferit de către instanțe cuprind nuanțe diferite în raport cu scopul instituirii măsurii asigurătorii în procesul penal, modul de aplicare a acestora urmează a fi analizat în mod distinct, cu atât mai mult cu cât textele însele fac distincții importante. Astfel:

A. Atunci când măsura asigurătorie este instituită în vederea reparării prejudiciului părții civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare

99. Potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, scopul măsurii asigurătorii este de a crea părții civile un avantaj patrimonial, în vederea executării obligațiilor ce ar putea decurge din rezolvarea acțiunii civile ori în vederea recuperării cheltuielilor judiciare.

100. Consecința acestei măsuri constă în menținerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluționarea laturii civile a procesului penal, adică tocmai efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală, ce vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, nicidecum împiedicarea vânzării silite a bunului, chiar și prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolvenței).

101. Când bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparțin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menținut, dat fiind faptul că dispozițiile legii insolvenței nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce privește creanța unei părți civile din cadrul unui proces penal, față de ceilalți creditori din aceeași procedură.

102. Din contră, legea stabilește în mai multe rânduri prin dispozițiile sale speciale (unele evocate mai sus) că procedura insolvenței/falimentului este o procedură concursuală, colectivă și egalitară, ceea ce înseamnă că toți creditorii participă în vederea valorificării creanțelor, conform ordinii de prioritate prevăzute de Legea nr. 85/2014.

103. De altfel, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile, astfel că nu se poate susține inaplicabilitatea dispozițiilor legii civile atunci când acestea vin în concurs cu dispoziții din legea penală, ci dimpotrivă, legiuitorul stabilește o anumită complementaritate a acestora.

104. Mai mult, în cauza de fată, în afară de Codul de procedură civilă, legea civilă mai este reprezentată și de Legea nr. 85/2014, dat fiind faptul că o executare silită de drept comun împotriva unei persoane aflate în procedura insolvenței este suspendată de drept, potrivit art. 75 alin. (1) din lege (element care diferențiază o dată în plus procedura executării silite de drept comun, de procedura insolvenței).

105. Ca atare, regulile de drept civil aplicabile sunt cele prevăzute de Legea nr. 85/2014, urmând a fi completate, în măsura compatibilității lor cu procedura insolvenței, de dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

106. Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanța unei părți vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiție suspensivă, până la soluționarea acțiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acțiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenței, eventualele creanțe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obținute din acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.

107. Așadar, textul de lege evidențiază intenția clară a legiuitorului de a nu prelungi/suspenda/împiedica derularea procedurii insolvenței până la soluționarea acțiunii civile din cadrul procesului penal, în condițiile în care o astfel de prelungire/suspendare/împiedicare pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare și ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalți creditori de a-și vedea acoperite creanțele într-un termen rezonabil, dar și pe aceea de a stabili caracterul de lege civilă aplicabilă și în procesul penal Legii nr. 85/2014.

108. Toate aceste dispoziții reglementează necesitatea continuării procedurii insolvenței, în baza regulilor sale specifice, în ciuda preexistenței sau apariției unei măsuri asigurătorii în procesul penal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă din nicio dispoziție legală reglementată de legea penală sau procesual penală sau de legea civilă, care să confere beneficiarului unei măsuri asigurătorii din procesul penal un titlu preferențial ce ar urma să se definitiveze în viitor, după obținerea unui titlu executoriu în urma soluționării acțiunii civile din procesul penal, partea civilă câștigătoare fiind cel mult un creditor chirografar care are același regim cu orice creditor chirografar dintr-un proces civil obișnuit, beneficiind doar de gajul general al creditorilor chirografari, cu posibilitățile reglementate de legea specială, respectiv de Legea nr. 85/2014.

109. Mai mult, așa cum se reține și în Decizia nr. 2/2018, atribuirea unui regim de bun inalienabil sau insesizabil bunurilor afectate de măsuri asigurătorii dispuse în procesul penal depășește cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora. Art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală, reglementând necesitatea ca fie procurorul, fie judecătorul de cameră preliminară, fie instanța de judecată care a dispus instituirea sechestrului să ceară organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, doar pentru opozabilitatea față de terți, exclude posibilitatea de a se considera că o atare măsură ar institui o prioritate în executare, care să confere un drept de preferință celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar și statul, cu atât mai puțin în cadrul procedurii insolvenței, care reglementează o ordine de prioritate legală pentru distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunurilor debitoarei.

110. În confuzie, dispozițiile art. 102 alin. (8) și art. 154—158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968) trebuie interpretate în sensul că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat, nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014 și nici nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

B. Atunci când măsura asigurătorie din procesul penal a fost instituită în vederea confiscării speciale/extinse, dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 nu își găsesc aplicarea, întrucât măsura confiscării nu vizează solutionarea laturii civile din procesul penal, ci are legătură cu modalitatea de rezolvare a acțiunii penale.

111. Confiscarea specială este o măsură de siguranță cu caracter patrimonial, constând în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri aflate în posesia sau, după caz, proprietatea făptuitorului, menținerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creând o stare de pericol pentru valorile sociale.

112. Cazurile în care se poate dispune confiscarea specială sunt cele prevăzute la art. 112 din Codul penal și se referă la: „a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.”

113. Scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane având un potențial drept de creanță, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând fi trecute în patrimoniul statului în condițiile în care se dispune luarea măsurii.

114. Excepția prevăzută de art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 vizează însă modalitatea în care se realizează dobândirea bunului, urmând a fi menținută măsura sechestrului asigurător instituit în vederea confiscării și după înstrăinarea bunului, fără a fi însă de natură a împiedica sau a temporiza o astfel de înstrăinare, textul stabilind doar efectul ulterior înstrăinării bunului, acela de „bun liber de sarcini” sau de „bun grevat de sarcini”.

115. Prin utilizarea sintagmei „dobândite libere de orice sarcini”, legiuitorul se referă la subdobânditorul din cadrul procedurii insolvenței (cel care a cumpărat bunul), iar nu la debitor, în calitate de proprietar executat silit în cadrul unei atare proceduri, astfel că textul, redactat într-o manieră confuză și neclară, deși adoptat în scopul asigurării unei protecții a unor valori sociale specifice dreptului penal, produce neclarități sub aspectul regimului juridic al bunului la care se referă.

116. Pe de altă parte, teza întâi din art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează fără putință de tăgadă premisa deja produsă a înstrăinării, a dobândirii de către terți în cadrul procedurii insolvenței a unor bunuri asupra cărora este instituită măsura asigurătorie în vederea eventualei confiscări speciale/extinse care nu a fost încă dispusă în procesul penal, al cărei caracter eventual este dat de lipsa unei hotărâri definitive pe latură penală, iar teza a doua din același text se referă doar la caracterul de „bun liber de sarcini” sau de „bun grevat de sarcini”, iar nu la vreo inalienabilitate sau insesizabilitate a acestuia. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabilește consecințele ce au loc după înstrăinarea/dobândirea valabilă, iar nicidecum un impediment absolut de a fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare a insolvenței.

117. În acest sens trebuie subliniată și denumirea marginală a textului de lege (respectiv „Regimul bunurilor înstrăinate în

121. Pentru toate aceste considerente, procedura insolvenței de către administratorul sau lichidatorul judiciar”); de altfel, art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 face referire la dobândirea liberă de orice sarcini a bunului, precum privilegii, gajuri, ipoteci sau drepturi de retenție, sechestre de orice fel, făcând excepție de la acest regim (respectiv al dobândirii bunurilor libere de orice sarcini) măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse, care se mențin și ulterior înstrăinării.

118. Mai mult, potrivit art. 112 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care bunurile ce urmează a fi supuse confiscării nu se mai regăsesc în posesia sau patrimoniul infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu distincția arătată în art. 112 alin. (2) privind posibilitatea confiscării numai în parte a bunurilor. Așadar, însuși legiuitorul din materie penală a prevăzut posibilitatea ca măsura penală a confiscării să își producă efecte chiar în cazul înstrăinării bunurilor supuse unei asemenea măsuri, într-o atare situație măsura de siguranță producând efectele scontate respectiv înlăturarea stării de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii.

119. Coroborând astfel dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), precum și cele ale art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, rezultă că noțiunea de „indisponibilizare” la care face referire legea procesual penală nu se extinde și asupra unui efect suspensiv în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat sau de a împiedica lichidarea bunului, mai ales că scopul măsurii asigurătorii ar putea fi atins chiar și în condițiile în care s-ar proceda la vânzarea bunului, prin menținerea înscrierii respectivei sarcini în cartea funciară.

Ordinul MAE nr. 205/2020 – numirea dnei Oana-Florentina Ezer în… →

Publicate în același Monitor Oficial: