În privința clauzelor privind comisioanele de întocmire dosar în cuantum de 2% și, a comisionului lunar de gestionare, respectiv comision lunar de administrare, Curtea reține că banca nu a reușit să clarifice de ce costurile legate de administrarea, monitorizarea și efectuarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, precum și beneficiul pe care și l-a propus, nu pot fi acoperite doar prin perceperea dobânzii, iar aceste clauze prin ele însele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestor comisioane. În cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care recurenta le prestează în schimbul comisionului de întocmire dosar și a celui de gestionare/ administrare.

Totodată, prevederea unei clauze privind perceperea unui comision de întocmire dosar în cuantum de 2% din valoarea creditului și inserarea comisionului de administrare, fără definirea activităților prestate de bancă în schimbul acestor comisioane, nu respectă exigențele bunei credințe, vătămând interesele patrimoniale ale reclamanților, urmărindu-se în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de bancă.

( Curtea de Apel Tîrgu Mureș, decizia nr. 477/2019 pronunțată la data de 28.05.2019)

DECIZIA Nr. 477 /R

Ședința publică din 28 mai 2019

Completul constituit din:

PREȘEDINTE C_____ I____ M______

Judecător N______-G______ I____

Judecător M______ F________

Grefier C____ R__

Pe rol judecarea recursului formulat de B__-G_____ S______ G_______ SA , JXXXXXXXXXXX, CUI RO361279 , cu sediul în București, ______________________. 1-7, sector 1 și cu sediul procesual ales la SCA N_____ N_____ Dic______ Kinston Petersen din București, _____________________. 1-7, sector 1, împotriva deciziei nr. 770/A/6.11.2018 pronunțate de Tribunalul Specializat M____ în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-pârâtă B__ – G_____ S______ G_______ SA, prin avocat Cmeci I____ S_____, în substituirea SCA D____, D_____ & Asociații, lipsă fiind intimatul-pârât P__ M____ A_____, precum și intimata-pârâtă P__ N___ C_______.

Reprezentanta recurentei-pârâte B__ – G_____ S______ G_______ SA, avocat Cmeci I____ S_____, depune delegația de substituire a SCA D____, D_____ & Asociații și împuternicirea avocațială a SCA D____, D_____ & Asociații.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul asupra cauzei, după care se constată că recursul este timbrat cu o taxă judiciară de timbru în sumă de 840,10 lei (f.37).

Curtea pune în discuția părților admisibilitatea cererii.

Reprezentanta recurentei-pârâte B__ – G_____ S______ G_______ SA, avocat Cmeci I____ S_____, arată că cererea este admisibilă.

Curtea pune în discuția părților, competența acestei instanțe în soluționarea re cursului.

Reprezentanta recurentei-pârâte B__ – G_____ S______ G_______ SA, avocat Cmeci I____ S_____ , consideră că această instanță este competentă material, teritorial și general să soluționeze calea de atac a recursului.

Curtea își verifică, în temeiul art. 131 alin. 1 Cod procedură civilă, competența, constatând că este competentă material, teritorial și general să soluționeze recursul, potrivit art. 92 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește admisibilitatea are în vedere împrejurarea că această cerere de recurs este una admisibilă raportat la dispozițiile cuprinse în Legea nr. 2/2013 la art. XVIII, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Curtea constată că recursul este declarat și motivat în termenul legal, fiind timbrat cu o taxă judiciară de timbru în sumă de 840,10 lei, taxa de timbru regăsindu-se la dosar în cuantumul stabilit de către judecătorul care avea procedura prealabilă în cauză și totodată a fost declarat în termen prezentul recurs.

Reprezentanta recurentei-pârâte B__ – G_____ S______ G_______ SA, avocat Cmeci I____ S_____ , arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.

Curtea acordă cuvântul în susținerea recursului.

Reprezentanta recurentei-pârâte B__ – G_____ S______ G_______ SA, avocat Cmeci I____ S_____ , solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea hotărârilor atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Consideră că hotărârile atacate sunt nelegale. În ceea ce privește clauzele contestate consideră că aceste cauze nu pot face obiectul Legii nr. 193/2000 ele fiind elemente esențiale din creditul acordat făcând parte din prețul final al acestuia, astfel că în mod nelegal instanțele de judecată inferioare au admis cererea de chemare în judecată.

De asemenea, contractul respectă prevederile legale ale Legii nr.193/2000 în sensul că este formulată într-un mod inteligibil, simplist, care este accesibil oricărui consumator, chiar și unuia mediu, astfel că de la bun început, chiar și din perioada precontractuală, consumatorul are posibilitate de a-și da seama de situația sa pe durata derulării întregului c ontract.

De altfel, a existat o informare a băncii, precontractuale față de consumator în întâlnirile avute de către aceștia în perioada de dinainte de semnarea contractului, astfel că au fost respectate și prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește caracterul nelegal sau acea motivare a dezechilibrului dintre prestațiile oferite de către bancă și plata consumatorului raportat la caracterul juridic sau la o analiză juridică a acestui dezechilibru, el nu poate fi analizat din punct de vedere economic, ci doar din punct de vedere al specificațiilor legale și din punct de vedere juridic, astfel că acel dezechilibru nu există.

Există, însă, o prestare de serviciu în ceea ce privește obligația băncii ,prestare de serviciu care este suportată de către consumator de această prestare, el având cunoștință chiar de la începutul încheierii contractului.

În ceea ce privește dobânda variabilă pe care a contestat-o, consideră că nu sunt încălcate prevederile legale cu privire la caracterul abuziv al acestuia, variația dobânzii a fost acceptată de la bun început de către consumator, de altfel, această variație nu a fost calculată din punct de vedere subiectiv sau raportat la elementele subiective ale băncii, ci raportat la toate elementele obiective în decursul derulării contractului, în speță, variația Euro-B__ variație care este actualizată o dată la 3 luni.

De asemenea, la data încheierii acestui contract de creditare nu existau prevedere care să interzică aplicarea unei astfel de dobânzi variabile, de altfel, consumatorul a avut posibilitatea a opta între o dobândă variabilă și una fixă, astfel că nu s-au încălcat caracterul abuziv al acestei clauze.

În ceea ce privește dobânda legală, așa cum a arătat la fila 17, menținerea acesteia se impune doar de la data constatării ca fiind abuzivă acestor clauze și nu anterior de la data suportării costurilor, considerând în acest sens că este o dobândă asimilată daunelor moratorii, iar ele nu pot fi acordate decât de la data constatării ca abuziv a clauzelor.

Pe parcursul susținerii concluziilor pe fond asupra recursului, se prezintă și reprezentantul intimaților,pârâți, avocat S_____ V___ M____, care depune împuternicirea avocațială la doar.

Curtea acordă cuvântul reprezentantului intimaților-pârâți în combaterea recursului.

Reprezentantul intimaților-pârâți P__ M____ A_____ și P__ N___ C_______, avocat S_____ V___ M____, cere respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.

Arată că în baza probelor administrate în fond, cât și în apelul cauzei nu au fost încălcate niciun fel de norme de drept material, contractul de credit este unui preconstituit, conține clauze abuzive, nu au fost negociate cu intimații și, prin urmare, instanța de fond, cât și instanța de apel au pronunțat hotărârile în mod corect.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA DE APEL

Prin Decizia nr.770/A/6 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat M____, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX s-a respins apelul principal formulat de apelantul P__ M____ A_____ și P__ N___ C_______, împotriva Sentinței civile nr. 935/23.02.2017, pronunțată de Judecătoria Târgu M____ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX. De asemenea, s-a respins apelul incident formulat de apelanta B__ G_____ S______ G_______ SA, prin B__ – G___ Târgu M____, împotriva Sentinței civile nr. 935/23.02.2017, pronunțată de Judecătoria Târgu M____ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal B__ G_____ S______ G_______ SA solicitând admiterea apelului și respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că, hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept substanțial, motive de recurs prevăz ut de art. 488 alin. 1) pct. 8) C. Proc.Civ.

R ecurenta a arătat faptul că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 1, art. 4 alin. 1) și alin. 6 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 969 alin. 1), art. 977 – 979 și art. 981-985 C.civ. de la 1864, motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1) pct. 8) C.proc.civ.

Recurenta a apreciat că instanța de apel a interpretat greșit clauza convenției de credit referitoare la comisionul de întocmire dosar și comisionul de gestionare/administrare a cred itului, precum și la eliminarea clauzei privitoare la „posibilitatea .instituției bancare de a indexa procentul de dobândă, în funcție de costurile resurselor sale, procedând la schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale, această clauze contractuale având un conținut de deplin inteligibil pentru orice consumator rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici , fiind astfel respectate cerințele de transparență contractuală, noțiune autonomă a dreptului’ european, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale, contrar prevederilor art. 4 C.proc.civ. și art. 148 alin. 2) din Constituția României, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1) pct.5) C.proc.civ. Recurenta a mai arătat că instanța a ignorat finalitatea avută în vedere de legiuitor prin Art. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv transparentizarea clauzelor contractuale, iar nu lipsirea contractului de credit de clauzele esențiale referitoare la costuri (printre care și comisioane), fiind încălcate deopotrivă și dispozițiile Art 969 alin. 1, Art. 977 – 979 și Art. 981-985 C.civ. de la 1864, referitoare la forța obligatorie a convenției încheiate.

Clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost împreună cu marja de profit (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii) a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Î n ceea ce privește obligația de transparență, recurenta a apreciat că obligația profesionistului nu constă în transformarea consumatorului într-un specialist în domeniul produselor bancare, sarcina profesionistului este de a permite consumatorilor să înțeleagă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale asumate.

Ca atare, recurenta a considerat că și-a îndeplinit obligația instituită de lege, utilizând în cuprinsul contractului de credit contestat, termeni inteligibili din punct de vedere gramatical, intimații având o reprezentare exactă în privința efectelor concrete ale acestora, și mai mult decât atât nu trebuie neglijat nici aspectul că jurisprudența constantă în materie face referire la un consumator mediu , acesta fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali și lingvistici, ce poate nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii cursului dobânzii ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare (Hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, Kâsler și Kâslerne Râbai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 75, precum și Hotărârea CJUE din 23 aprilie 2015, V__ Hove, C-96/14, EU:C:2015:262, punctul 50).

Curtea Europeană de Justiție a reținut că ” aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar si inteligibil. Astfel, sensul noțiunii de „transparență a clauzelor contractuale” a fost clarificat prin hotărârea pronunțată în cauza C-348/14, M____ B_____ v ____________________:EU:C:2015:447) În același sens , doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul unde sunt plasate în contract, și să fie lizibile, astfel încât să permită consumatorilor să înțeleagă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale asumate.

Recurenta a apreciat că, procedând în sens contrar, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 alin. 1), art. 977 – 979 și art. 981-985 C.civ, de la 1864, în raport de care interpretarea clauzelor convenite în Contractele de credit trebuia realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare, fără știrbirea forței obligatorii a convențiilor și cu respectarea cel puțin a aparenței de legalitate de care aceste clauze contractuale se bucurau anterior. Așa cum s-a reținut și în practica judiciară , dacă în fazele judecății în fond și în apel, magistrații sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății, puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, nefiindu-le permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, interpretând greșit actul de voință al părților sau atribuindu-i alt înțeles decât cei voit de părți. Ca atare, a admite contrariul, înseamnă a nega întreaga capacitate a consumatorului de a înțelege termeni uzuali ai limbii române, ceea ce este inacceptabil.

Pe cale de consecință, recure nta a arătat că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1 și art. 4 alin. 6) din Legea nr. 193/2000, care permit controlul și evaluarea caracterului abuziv, numai în măsura în care în cauză s-ar constata încălcarea/neîndeplinirea cerinței de transparență a clauzelor contractuale, astfel cum a fost definită și circumstanțiată de Curtea Europeană de Justiție, întrucât Legea substanțială invocată nu a are ca și finalitate, ocolirea dispozițiilor art. 954 C.civ. sau a acelor menționate la art. 1165 C.civ., pentru lipsirea contractului de credit de clauzele sale esențiale referitoare la costuri. Recurenta a mai arătat că h otărârea recurată este dată cu încălcarea art. 5 din legea nr. 193/2000, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8) C.pr.civ.

Astfel, recurenta a apreciat că hotărârea recurată es te nel egală din perspectiva condițiilor impuse de art . 5 din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia profesioniștilor le revine obligația, în măsura utilizării unor contracte standard preformulate, de a remite la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune. Această obligație – de remitere a unui exemplar din Contractul propus – este menționată atât în art. 7 din Legea nr. 289/2004, cât și în art. 8 din Legea nr. 190/1999, texte de lege care deși nu sunt aplicabile, sunt expresia obligațiilor prevăzute de art. 4 din Directiva nr. 87/102/CEE din 22 decembrie 1986, care prevăd în esență forma scrisă a contractului de credit, precum și furnizarea consumatorului a unui exemplar, la cererea acestuia din urmă.

Pe cale de consecință, departe de a impune condiția „negocierii” clauzelor contractuale, ca un element constitutiv al contractelor încheiate cu consumatorii, prevederile legale stabilesc numai obligația Informării prealabile a consumatorului cu privire la condițiile contractuale, întrucât – așa cum a reținut Curtea Europeană – „(…)pentru un consumator,informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire ia condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta.

Recurenta a arătat în continuare faptul că în mod esențial, standardizarea Condițiilor G_______ – ipoteza dedusă judecății – nu poate constitui un element al caracterizării Contractului de credit total sau parțial ca având un caracter abuziv, întrucât în materia contractelor de credit, Avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii: practici abuzive (publicat în Jurnalul Oficial C 018 din 19.01.2011) , stabilește că una dintre principalele soluții pentru crearea unei piețe transparente a creditelor este o si mai mare standardizare a produselor de credite .

Acestea sunt motivele pentru care Curtea Europeană de Justiție a statuat că instanței naționale îi revine în principal obligația de a verifica două elemente esențiale pentru caracterizarea abuzivității clauzelor contractuale, și anume: dacă au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său și împrejurarea legată de lipsa menționării în contractul de credit de consum a informațiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, drept esențiale, și în special a celor prevăzute la articolul 4 din Directiva 87/102 (forma scrisă și furnizarea unui exemplar).

Dispozițiile art. 4 din Directiva 87/102 impun pe lângă forma scrisă a contractelor de credit și necesitatea transmiterii unui exemplar ai contractului scris către consumator, în care să fie menționate toate informațiile referitoare la:

a) indicarea ratei anuale a dobânzii aferente creditului;

b) indicarea condițiilor în care se poate modifica rata anuală a dobânzii aferente creditului;

c) în cazurile în care nu este posibil să se indice rata anuală a dobânzii aferente creditului, consumatorul primește informațiile corespunzătoare în contractul scris

Aceste informații cuprind cel puțin informațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) a doua liniuță, respectiv rata anuală a dobânzii și taxele aplicabile din momentul încheierii contractului și condițiile în care acestea se pot modifica. Mai mult, prevederile art. 4 alin. 3) din Directiva 87/102 menționează și faptul că orice contract scris cuprinde și celelalte condiții contractuale esențiale , menționate în anexa la Directivă, respectiv:

(i) o descriere a bunurilor sau serviciilor care ________________________________;

(ii) prețul pentru plata în numerar și prețul de plătit prin contractul de credit;

(iii) valoarea depozitului, în cazul în care există, numărul și valoarea ratelor și datele de scadență ale acestora sau metoda prin care se determină datele și valorile menționate an terior, în cazul în care acestea nu se cunosc la momentul încheierii contractului;

(iv) precizarea faptului că consumatorul va avea dreptul, în conformitate cu articolul 8, la o reducere, în cazul în care rambursează suma creditului înainte de termenul sta bilit;

(v) cine este deținătorul bunurilor (în cazul în care dreptul de proprietate nu trece imediat la consumator) și condițiile în care consumatorul devine proprietarul acestora;

(vi) o descriere a garanției solicitate, în cazul în care există;

(vii) perioada de anulare cu recuperarea primelor, în cazul în care există;

(viii) o precizare a asigurării (asigurărilor) necesare, în cazul în care există, și, în cazul în care alegerea asigurătorului nu este lăsată la latitudinea consumatorului, indicarea costului asigurării.

Or, niciunul din aceste elemente nu a făcut obiectul analizei/verificărilor instanței de judecată, pentru a justifica stigmatizarea clauzei contractuale atacată ca având un caracter pretins abuziv, hotărârea recurată fiind nelegală și din această perspectivă.

Recurenta a mai arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art.4 din Legea nr.193/2000, motiv de recurs prevăzut de art.488 pct.8 Cod. Proc. Civ.

Recurenta a apreciat că examenul pretins întreprins de către instanța de apel este nelegal și din perspectiva condiției impuse de legiuitor pentru evaluarea caracterului abuziv, constând în dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. 1) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, analizarea condiției de la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie făcută de instanța de judecată doar din punct de vedere juridic, iar în cazul în care constată că există un preț corespondent al unui serviciu oferit, singura concluzie la care trebuia să ajungă este lipsa caracterului abuziv al respectivei clauze contractuale.

Recurenta a arătat în continuare faptul că instanța de judecată nu are competența de a analiza din punct de vedere economic proporționalitatea serviciu-preț, dacă s-ar permite o astfel de concluzie ar însemna să înlăturăm orice consecință a unei economii de piață caracterizată de o concurență între instituțiile financiar-bancare pe aceeași piață de consum de creditare.

Faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator. De altfel, instanța de apel a reținut că „…perceperea acestora ar fi justificată (comisionul de întocmire și comisionul de gestionare) fiind o contraprestație a serviciilor oferite de bancă… ” (pag. 18. paragraf 8 din decizia recurată), însă în mod nelegal a apreciat aceste comisioane ca fiind abuzive în raport de cuantumul acestora. Or, dispozițiile exprese ale Directivei 93/13, cât și ale Legii nr. 193/2000 exclud, în mod expres un „control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”.

Sub acest aspect, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în cauza Kasler C-23/13, paragrafele 54 și 55, următoarele: „(…) această excludere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora. Astfel cum a arătat în esență avocatul general la punctul 69 din concluzii, excluderea unul control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control”.

Or, recurenta a arătat că instanța de apei nu a contestat justețea și prestația oferită de Bancă în contul căreia se percepe comisionul de întocmire dosar și comisionul de gestionare/administrare credit ci a apreciat că aceste clauze sunt abuzive raportat la faptul că pe de o parte nu s-au indicat în mod expres toate activitățile prestate de către bancă în contul acestora și, pe de altă parte datorită elementului de raportare, respectiv cuantumul creditului acordat, deși instanța nu poate analiza în acest cadru și în temeiul dispozițiilor legale speciale proporționalitatea serviciu – preț.

Comisionul de întocmire dosar reprezintă contravaloarea unor activități prestate de Bancă în vederea: întocmirii dosarului de credit procesării cererii de finanțare, a prețului serviciilor analiștilor de credite, analizării temeinice și detaliate a situației financiare a solicitanților, evaluării bonității clientului, accesării bazelor de date ale Centralei incidentelor de Plăți (pentru a verifica dacă pe numele solicitanților există înregistrate incidente de plată cu cecuri, cambii sau bilete la ordin) și ale Biroului de Credite (pentru a verifica dacă clienții au fost raportați de către un creditor anterior ca fiind răi-platnici) și a efectuării tuturor formalităților pentru punerea la dispoziție a creditului. Or, dacă ac est comision nu ar fi fost legal sau echitabil atunci legiuitorul nu l-ar mai fi reglementat expres la Art. 36 din OUG 50/2010 ca un cost perceput pentru serviciul pentru care Banca îl prestează la momentul încheierii contractului de credit.

Comisionul de gestionare/administrare reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de către instituția bancară, cu caracter repetitiv, pe întreaga durată a creditului, pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Astfel, acest comision corespunde unui ansamblu complex de servicii prestate de către Bancă, accesorii și inseparabile față de creditele acordate, constând în administrarea lunară a împrumutului. Această administrare implică unele activități specifice și cu caracter repetitiv efectuate de B.R.D., fiind imposibil ca, la momentul acordării creditului, Banca să enumere, în cadrul contractului, în mod exhaustiv, toate activitățile ce urmează a fi prestate clientului pe un interval de 300 de luni.

Ca atare, având în vedere faptul că instanța de apel a constatat legalitatea serviciului efectiv prestat de către recurentă pentru care este îndreptățită să perceapă o contraprestație ( paragraf 8,10, fila 18 din considerentele deciziei atacată), recurenta a apreciat că aceasta ar fi trebuit să ajungă la concluzia lipsei caracterului abuziv al acestor comisioane dacă ar fi aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente. Or, în mod greșit instanța de apel a calificat comisionul de gestionare/administrare și comisionul de întocmire dosar ca fiind o dobândă mascată, întrucât acestea fac parte din structura de costuri aferentă unui împrumut contractat la o instituție financiar-bancară.

Sub aspectul pretinsului caracter de dobândă mascată al comisionului de gestionare/administrare, recurenta a arătat că, în cuprinsul graficului de rambursare (emis la încheierea contractului de credit), precum și în cadrul Contractului, instituția bancară a indicat, în mod distinct, cuantumul dobânzii și cel al comisionului de gestionare/administrare, cele două tipuri de costuri având, rațiuni și finalități distincte, făcând parte din dobânda anuală efectivă, respectiv: comisionul de gestiune/administrare credit a fost perceput în contul prestării de servicii, iar dobânda reprezintă venitul la care este îndreptățită Banca pentru acordarea creditului. Pentru a putea acorda credite, Banca se împrumută la rândul său de pe piață. Pentru folosința fondurilor astfel accesate, Banca achită la rândul său dobândă.

Pe de altă parte, susținerea faptului că Banca a mascat o dobândă suplimentară prin perceperea comisioanelor reprezintă o veritabilă acuzație de dol, care potrivit disp. art. 1214 alin. 4 Cod civil trebuie dovedită, iar nu doar afirmată. Un astfel de comportament al Băncii nu poate fi probat având în vedere că ambele costuri au fost aduse la cunoștința clientului încă de dinaintea semnării contractului, în mod clar șl separat. Astfel, dobânda și celelalte costuri ale împrumutului au fost delimitate și explicate premergător semnării Contractului, reclamanții fiind informați cu privire la existența și cuantumul tuturor costurilor aferente.

Prin urmare, recurenta a arătat că acest comision nu este o dobândă mascată, după cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci este un cost pe care Banca îl percepe pentru un serviciu pe care îl efectuează pe toată perioada de creditare. Recurenta nu a disimulat un procent de dobândă sub denumirea de comision, acest comision nefiind interzis de nicio prevedere legală la momentul acordării creditului, mai mult acesta a fost reglementat în mod expres în OU G 50/2010.

Legalitatea perceperii comisionului de gestionare, redenumit administrare este recunoscută și de Art. 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010 care stabileșt e în mod expres și fără echivoc : „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înre gistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/acordării creditului acordat consumatorului, in cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.” De altfel, însăși instanța de apel a stabilit legalitatea perceperii comisionului de administrare, stabilind că perceperea acestui comision, ca de altfel și a comisionului de întocmire dosar nu este interzisă în mod expres de lege. (paragraf ultim, fila 18 din decizia recurată).

Împrejurarea că în contractul de credit nu a fost definit comisionul de gestionare/administrare nu conferă caracter abuziv clauzei în condițiile în care scopul pentru care este perceput acest comision se justifică, iar termenul „de gestionare/administrare” este un termen uzual, cu semnificație ce poate fi ușor înțeleas ă .

ÎCCJ- Secția a ll-a civilă, prin Decizia nr. 485 pronunțată în data de 22.03.2017 în dosarul nr. xxxxx/3/2011 a reținut în privința clarității și transparentei clauzei referitoare la comisionul de administrare, următoarele :,, ÎCCJ va reține caracterul nefondat al criticilor subsumate comisionului de administrare. Prevederile legale în discuție indică rațiunea perceperii acestui comision – pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror altor obligații asumate de către acesta în baza contractului de credit”, întinderea acestuia fiind exprimată într-o sumă procentuală determinată raportată la valoarea creditului. De asemenea, comisionul de administrare este inclus în D__, fiind menționat în cuprinsul unei coloane speciale în cadrul planului de rambursare, iar sumele datorate sunt evidențiate atât ca valoare lunară, cât și ca valoare totală. Din această perspectivă, clauzele privind comisionul în discuție răspund exigențelor de claritate și transparență, astfel că, orice consumator suficient de atent și avizat avea reprezentarea acestui cost și consecințele economice ale acestuia.” (paragraful 1-2, pag. 95 din Decizia ÎCCJ nr. 485/2017).

Recurenta a mai arătat că, instanța de apel a apreciat că, în speța dedusă judecății, clauza care reglementează dobânda variabilă ar fi abuzivă întrucât variația dobânzii în funcție de costurile băncii nu ar avea la bază factori cunoscuți de consumator la momentul încheierii contractului, nu ar indica niciun criteriu care să dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, (pag. 18, alin. 5 din hotărârea recurată), reclamanții- intimați fiind astfel prejudiciați. Or, contrar celor reținute de instanță modul de variație a procentului de dobândă variabilă nu a fost unul arbitrar, ci unul care a avut în vedere evoluția unor factori obiectivi (atât externi, cât și interni) care influențează creșterea resurselor de creditare ale Băncii, precum: condițiile pieței monetare (indicele monetar ROBOR la 3 luni), nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii impuse de Banca Națională Română, nivelul și remunerarea contribuției la fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, dobânda medie ia depozite. Acest fapt este ilustrat și prin Tabelul intitulat „Corelația Dobândă variabilă B__- Costul Resurselor „anexat întâmpinării depuse în primă instanță, în cadrul căruia se poate observa că evoluția dobânzii variabile B__ a fost similară celei înregistrate de principalii factori ce ______________________________ Băncii, respectiv: indicii monetari ROBOR 3M, ROBOR IM, precum și costul depozitelor în perioada de referință.

Toți acești factori sunt obiectivi (externi și interni), dobânda contractuală urmând a varia corelativ cu evoluția lor, iar nu în mod arbitrar, potrivit liberei aprecieri a instituției de credit astfel cum în mod eronat reține instanța de apei.

Analizând, așadar, evoluțiile procentuale ale costurilor care au condus la evoluția dobânzii variabile percepute clienților, recurenta a arătat că dobânda variabilă a evoluat în mod corelativ cu principalii factori care determină costul resurselor Băncii. Astfel, în pofida susținerilor instanței de apel, recurenta a apreciat că un eventual dezechilibru nu poate fi susținut având în vedere evoluția nesemnificativă a procentului de dobândă variabilă, din perioada de referință.

Astfel cum rezultă din Situația evoluției procentului de dobândă, aplicat șt încasat în baza contractului de credit depus la dosarul cauzei, cât timp dobânda a fost variabilă (09.11.xxxxxxxxxxxxx10), procentul de dobândă de 8,40% a înregistrat doar 3 variații, crescând maxim cu 1,6 procente, pe acest interval de timp dobânda din contract aflându-se mereu sub media dobânzilor practicate pe piață și afișată pe site-ul B.N.R., după cum urmează:

– la scadența din 09.12 . 2006 procentul a fost modificat la 8,65 % și menținut până la scadența din 09.07.2008 inclusiv;

– la scadența din 09.08.2008 procentul a fost modificat la 8,9% și menținut până la scadența din 09.01.2009 inclusiv;

– la scadența din 09.02.2009 procentul a fost modificat la 10% și menținut până la scadența din 09.09,2010, când dobânda variabilă a fost transformată în dobândă indexabilă stabilită în funcție de indicele monetar Euribor la 3 luni + 9,12 puncte procentuale, potrivit Actului adițional din 17.09.2010;

– dobânda indexabilă a început să fie percepută reclamanților începând cu scadența din 09.10.2010, indicele monetar Euribor, pe baza căruia se stabilește procentul de dobânda, variind o dată la trei luni, potrivit situației anexată la apelul incident formulat de instituția bancară.

Pe de altă parte, nicio prevedere legală aplicabilă în anul 2006 nu interzicea băncii perceperea unei dobânzi variabile în funcție de costurile resurselor sale, fiind, astfel, nelegal a aprecia că o dobândă neinterzisă de lege și practicată, la acel moment, pe întreaga piață de creditare, poate crea un dezechilibru semnificativ prin simpla ei formulare. Astfel, la data încheierii contractului de credit, nu exista nici o dispoziție din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, respectiv din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor (cadrul legal aplicabil, la acel moment acestor tipuri de contracte), care să interzică modificarea dobânzii în funcție de costurile resurselor băncii.

În susținerea argumentelor expuse recure nta a indicat și jurisprudența Î naltei Curți de Casație și de Justiție, Sec ția a II a civilă care a reținut, în Decizia nr. 2136/ 12.06.2014, cu privire la dobânda variabilă următoarele: „Având în vedere aceste dispoziții contractuale s-a reținut că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanților existau în oferta băncii două tipuri de contracte de credit, respectiv contracte de credit cu dobânda fixă (în monedă națională sau în euro) și contracte de credit cu dobânda variabilă (stabilită f/e în funcție de dobânda de referință B.C.R., conform clauzei 2.10.a, fie în funcție de indicele de referință EURIBOR/ROBOR, conform clauzei 2.10.b). Deși reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind dobânda (clauza 4/5/6/7/, au avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă, în monedă națională sau în euro; cu dobânda variabilă, calculată în funcție de indicele EUR1 8OR/LIBOR/ROBOR; cu dobânda vari abilă, calculată în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile BCR, pentru primele două tipuri de credite dobânda fiind fixă, respectiv calculată în funcție de un indice de pe piața financiară. În aceste condiții în care reclamanții și-au exercitat opțiunea, în sensul că au ales varianta în care dobânda era variabilă, calculată în raport de dobânda de referință/administrată afișată ia sediile BCR și nu variantele în care dobânda era fixă, respectiv calculată în funcție de indicele EURIBOR/UBOR/ ROBOR, și-au asumat și anumite riscuri legate de creșterea dobânzii. Astfel fiind, instanța a apreciat că reclamanții și-au asumat și existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale și cerința existenței relei credințe a pârâtei nu subzistă.”

Recurenta a mai arătat că și în cauza dedusă judecății, astfel cum rezultă din Condițiile G_______, precum și din oferta generală a băncii, intimații aveau posibilitatea să opteze pentru un credit cu dobândă fixă, situație în care costul aferent împrumutului contractat nu ar mai fi fost influențat de variația dobânzii. Deși au avut această opțiune, au ales totuși un credit cu dobândă variabilă , în moneda Euro, asumându-și atât eventualele dezavantaje aduse de creșterea dobânzii, dar și avantajele unei diminuări a acesteia, existând în egală măsură, posibilitatea ca dobânda să crească sau să scadă pe parcursul derulării contractului. Clauza privind dobânda variabilă nu produce un dezechilibru semnificativ, aceasta, astfel cum s-a menționat anterior, fiind percepută doar în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și data intrării în vigoare a actului adițional, ulterior aplicându-se o dobândă indexabilă, conform OUG 50/2010.

Faptul că, ulterior, prin OUG nr. 50/2010, s-a stabilit că, în cazul dobânzii variabile, aceasta trebuie să se raporteze, în mod expres, la un singur factor, respectiv indicele de referință EURIBOR la 3 luni, în cazul de faț ă , nu poate conduce Ia aplicarea retroactivă a acestui act normativ, având în vedere că, în raport cu data încheierii contractului, mecanismul contractual bazat pe dobânda variabilă, în funcție de costurile resursele Băncii, iar nu prin raportare, în mod exclusiv, la unul dintre indicii de referință de mai sus, era unul permis de lege.

Pe cale de consecință, recurenta a apreciat că modificarea dobânzii în funcție de costurile resurselor băncii corespunde întru totul prevederilor legale aplicabile în momentul încheierii contractului de credit, astfel încât nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei în raport cu data încheierii contractului și dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Recurenta a arătat, de asemenea, faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 969 Și ART. 1.073 C Civ. 1864 raportat la ART. 1 din protocolul adițional la CEDO , motiv de recurs prevăzut de art. 488 PCT. 8) C.PROC.CIV.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta a arătat faptul că executarea hotărârii recurate conduce la încălcarea nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate privată ai Băncii asupra creanțelor născute din contractul de credit conflictat. Aceste creanțe ale recurentei corespund noțiunii de „bun” în înțelesul art 1 din Protocolul adițional la CEDO, care are o sferă de aplicare autonomă și nu se limitează numai la proprietatea bunurilor corporale.

Astfel, prin Hotărârea din 24 mai 2006 pronunțată în cauza Weissman și alții c. României14, CEDO a decis că această noțiune poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât șl valori patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv ai unui drept patrimonial.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a reținut că, deoarece interesul patrimonial în discuție privea natura creanței, acesta poate fi considerat o „valoare patrimonială” atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Or, în cazul dedus judecății, suportul speranțe/ legitime a recurentei de a obține plata integrală a întregii creanțe nu este numai unul jurisprudențial, ci aceasta se bucură de consacrare legală expresă prin art. 969 C. civ., care prevede obligativitatea convențiilor, și prin art. 1.073 și urm. C. civ., care consacră dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, stabilind, totodată, remediile la care se poate recurge în acest sens.

Pe cale de consecință, modificarea clauzelor contractuale ulterior constatării caracterului abuziv, prin restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobânda ca efect al hotărârii judecătorești recurate conduce invariabil la încălcarea dreptului la proprietate al recurentei, contrar garanțiilor legale și convenționale.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii recurate, cu luarea în considerare a principiului supremației dreptului comunitar și a normelor convenționale, în temeiul cărora constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale esențiale din instrumentam, nu conduce la lipsirea Băncii de sumele datorate și asumate de intimații – reclamanți prin negotium, în discuție fiind pretinsa redactare neclară a clauzelor contractuale, iar nu golirea de conținut patrimonial al raportului juridic.

Recurenta a mai arătat că hotărârea recurată este ne legală, fiind dată cu încălcarea art. 1535 C CIV., motiv de recurs prevăzut de art. 488 PCT. 8) C.PROC.CIV.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta a arătat că solicitarea reclamanților (admisă de către instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel) de a se achita o dobândă legală din partea subscrisei, în eventualitatea unei restituiri a unor sume pretinse pe calea acțiunii introductive, este lipsită de temei legal și chiar de logică juridică.

Astfel, prin ipoteză, chiar în cazul în care B__ ar fi obligată la vreo restituire în temeiul existenței unei presupuse clauze abuzive, restituirea ar putea opera asupra sumelor percepute și încasate într-o anumită perioadă. La respectivele sume, o eventuală dobândă legală ar putea fi calculată doar de la data pronunțării unei hotărâri prin care s-ar constata caracterul abuziv și s-ar dispune restituirea, până la achitarea sumelor în mod efectiv. Nicidecum nu s-ar putea calcula dobândă legală de la data introducerii acțiunii introductive, întrucât doar de la data pronunțării hotărârii se constată caracterul abuziv ai unei clauze și devine exigibilă obligația de restituire, aceasta fiind data ia care B__ ar cunoaște obligația de restituire a prestațiilor.

În plus, recurenta a precizat că în contextul în care solicitarea vizând constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale este vădit neîntemeiată, pentru motivele pe larg arătate în cuprinsul recursului formulat , apreciază că și solicitarea vizând restituirea sumelor reprezentând contravaloarea costurile aferente acestor clauze, inclusiv solicitarea de restituire a dobânzii legale aferente acestor sume este vădit neîntemeiată.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1535 Cod Civil, in cazul în care o sumă de bani nu este plătită l a scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadentă până în momentul plătii în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreu n prejudiciu. Î n acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mal mic”.

Astfel, potrivit textului legal incident, recurenta a apreciat că creditorul are dreptul la daune moratorii (dobânda legală fiind daună moratorie) doar de la data scadenței. Or, în prezenta cauză, data scadenței nu poate fi alta decât data pronunțării unei hotărâri, prin care recurenta să fie obligată în sensul achitării sumelor pentru care s-ar datora dobânda legală.

Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, art.488 pct.8 C__, Curtea reține următoarele:

În privința clauzelor privind comisioanele de întocmire dosar în cuantum de 2% și, a comisionului lunar de gestionare, respectiv comision lunar de administrare, Curtea reține că banca nu a reușit să clarifice de ce costurile legate de administrarea, monitorizarea și efectuarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, precum și beneficiul pe care și l-a propus, nu pot fi acoperite doar prin perceperea dobânzii, iar aceste clauze prin ele însele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestor comisioane. În cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care recurenta le prestează în schimbul comisionului de întocmire dosar și a celui de gestionare/ administrare.

Totodată, prevederea unei clauze privind perceperea unui comision de întocmire dosar în cuantum de 2% din valoarea creditului și inserarea comisionului de administrare, fără definirea activităților prestate de bancă în schimbul acestor comisioane, nu respectă exigențele bunei credințe, vătămând interesele patrimoniale ale reclamanților, urmărindu-se în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de bancă.

Nu se poate reține că aceste clauze, în sine, sunt clare, pentru că trebuia clarificată necesitatea lor, prin arătarea contraprestației din partea băncii. Potrivit considerentelor de la pct. 44 din hotărârea CJUE C- 484/ 08 – Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (…) care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”, analiza acestor clauze fiind deci posibilă în prezentul litigiu.

Altfel spus, simpla menționare a denumirii și cuantumului acestor comisioane nu este de natură a satisface condiția ca respectivele clauze să fie exprimate în mod clar și inteligibil, deoarece necesitatea, administrarea și contraprestația vizată prin perceperea acestora nu sunt definite prin convenție, situație în care nici reclamanții – clienți nu are posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea lor, nici instanța nu poate statua asupra temeiniciei, în eventualitatea unui litigiu.

De asemenea, banca nu a furnizat nici o probă concludentă din care să rezulte o reală și efectivă negociere a acestor comisioane, cu atât mai mult cu cât nu există o rațiune a introducerii lor în contract.

Totodată, terminologia folosită – comision de întocmire dosar, comision de gestionare/administrare – nu este descrisă în conținutul contractului încheiat de banca, ca debitorii – consumatori să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care s-au perceput aceste comisioane, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată satisfăcător în contractul de credit.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de întocmire a dosarului de credit și de monitorizare a situației creditului, face parte din f______l activității bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, recurenta nejustificând, în mod credibil, de ce mai are nevoie și de aceste comisioane, mai ales că afirmația potrivit căreia aceste comisioane trebuie suportate de consumatori, nu face decât să întărească ideea că, de fapt, această clauză, privind comision de întocmire dosar, și cel de gestionare/administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului. Caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultă dintr-un simplu calcul economic.

Pe de altă parte, intimații, în calitate de consumatori, nu au acționat de pe o poziție egală cu cea a băncii, nefiind făcută dovada negocierii acestei clauze. Astfel cum s-a arătat deja, Curtea reține că nu se poate determina care este realitatea care este acoperită de comisioanele arătate mai sus, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest mod banca acoperindu-și eventuale pierderi și obținând – totodată – și un câștig.

CJUE a arătat următoarele: „Art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală…, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului… la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze…., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește”.

Există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Această problemă a fost tranșată în jurisprudența CJUE, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele din România.

Astfel, în cauza C-484/08 se arată că: „dispozițiile art. 4 alin. 2 și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.

Împrejurarea că clientul a avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce îi revenea prin contractul de credit, atât sub aspectul valorii cât și al perioadei de rambursare și a fost de acord, prin semnarea contractului, cu plata comisioanelor de întocmire dosar și de administrare lunară a creditului, comisioane pe care l-a plătit, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce nu puteau conține clauze abuzive.

Întrucât prevederile contractuale referitoare la comisioane nu îndeplinesc exigența de a fi redactate într-o manieră clară și inteligibilă, pentru a se înțelege în mod neechivoc de ce sunt percepute, care este semnificația lor, ce costuri ale împrumutului sunt destinate să acopere, diferențele între sensul obișnuit al termenilor, sensul lor potrivit contractului, maniera în care banca însăși înțelege să interpreteze clauzele contractuale generând confuzii și făcând extrem de dificil de înțeles mecanismul contractual, precum și intenția reală a părților (a băncii, întrucât aceasta a redactat în integralitate clauzele contractuale), scopul perceperii comisioanelor este neclar, iar caracterul echivoc al acestora contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, rezultă că prin inserarea acestor clauze, banca a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul clientului – consumator, astfel încât echilibrul contractul s-a rupt, nefiind îndeplinită condiția bunei-credințe.

Împrejurarea că O.U.G. nr. 50/2010 permite perceperea unui comision de analiza dosar (stabilit în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit și nu raportat la valoarea creditului) și a celui de administrare nu reprezintă un argument în sensul acoperirii caracterului abuziv al clauzelor analizate, de vreme ce, astfel cum au fost stabilite, în concret, aceste comisioane nu respectă dispozițiile de claritate și echilibru impuse de Legea 193/2000 în materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori.

În privința clauzei privind modificarea dobânzii în funcție de costurile băncii, Curtea reține în acord cu instanța de apel că aceste prevederi cuprinse în Convenția încheiată între părți, constituie o clauză preformulată, inclusă în contractele standard de creditare încheiate de instituția bancară. De asemenea, modalitatea de determinare a dobânzii ce va putea fi percepută pe viitor de către bancă este lăsată la latitudinea discreționară a băncii, aspect de natură să ridice serioase dubii în ce privește echilibrul contractual.

Analizând clauza contractuală, din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin 1 din Legea nr.193/2000, Curtea reține că recurenta nu a circumstanțiat elementele care în situația modificării unilaterale a dobânzii curente contractuale dau posibilitatea consumatorilor de a cunoaște întinderea obligațiilor acestora, i nteresul economic al consumatorului fiind nesocotit prin acțiunea de adaptare a dobânzii în funcție de criterii generice, neinteligibile, nedeterminabile și inaccesibile consumatorului ( costurile resurselor băncii ), clauza a vând astfel un caracter abuziv.

De vreme ce, în contextul dat, nu se poate vorbi de criterii obiective de determinare, sau de un „motiv întemeiat care să fie precizat în contract”, de vreme ce se face trimitere efectiv la „costurile resurselor sale”, în mod corect s-a apreciat clauza analizată ca fiind abuzivă, dispunându-se, în baza art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000, înlăturarea acesteia din contractul de credit încheiat între părți.

În privința modului de soluționare a cererii de restituire a sumelor percepute în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive, Curtea observă că, prin cererea de recurs, se critică doar obligarea recurentei la plata dobânzii legale stabilite asupra sumelor supuse restituirii, calculate de la data primirii acestor sume. Cu privire la această critică, singura care vizează modul de soluționare a petitului privind restituirea sumelor percepute, nu au fost formulate critici prin cererea de apel a băncii, motiv pentru care aceste critici, care vizează soluția primei instanțe, nu pot fi formulate direct în recurs, în temeiul prevederilor art.459 alin 1 Cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

RESPINGE recursul formulat de B__-G_____ S______ G_______ SA , JXXXXXXXXXXX, CUI RO361279 , cu sediul în București, ______________________. 1-7, sector 1 și cu sediul procesual ales la SCA N_____ N_____ Dic______ Kinston Petersen din București, _____________________. 1-7, sector 1, împotriva deciziei nr. 770/A/6.11.2018 pronunțate de Tribunalul Specializat M____ în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX.

DEFINITIVĂ.

Pronunțată în ședința publică din 28 mai 2019.