Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.

Raportat la aceste considerații, instanța va reține faptul că nici din cuprinsul actului administrativ fiscal atacat, nici din restul probatoriului administrat în cauză nu rezultă care ar fi conduita contribuabilului care ar conduce la concluzia că acesta încearcă să se sustragă de la executarea silită, sau să își ascundă sau risipească patrimoniul. O astfel de motivare concretă era absolut necesară pentru emiterea în condiții de legalitate a unui astfel de act prin care se dispun măsuri de impact asupra bugetului reclamantei.

Mai mult, instanța va constata că din cuprinsul actului supus analizei nu rezultă nici măcar ce reprezintă sumele afirmativ datorate, neexistând nici un fel de trimitere la conduita contribuabilului care ar fi produs prejudicii bugetului de stat, respectiv în ce ar consta sumele nedeclarate sau de urde ar rezulta obligațiile fiscale. O trimitere la o astfel de conduită se realizează exclusiv în cuprinsul unui referat justificativ depus în fața instanței, referat care însă nu face parte integrantă din actul administrativ fiscal și nu există vreo dovadă că ar fi fost comunicat contribuabilului, pentru a se cunoaște aspectele de fapt care au condus la necesitatea instituirii unor măsuri asiguratorii.

(Curtea de Apel Tîrgu Mureș, Sentința nr. 61 din data de 31.05.2019)

SENTINȚA Nr. 61

 

Ședința   publică din 31 m ai 2019

Completul constituit din:

PREȘEDINTE G_______ G______ C_____

Grefier G_______ O_____

Pe rol se află soluționarea acțiunii formulate de reclamanta S__ S____ I________ SRL, cu sediul în Târgu-M____, ___________________________, ____________________, având C__ RO33148977, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. JXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B_____ – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE M____, cu sediul în Târgu-M____, ________________________. 1-3, județul M____, având ca obiect contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5/15.03.2019, emisă de pârâtă.

În lipsa părților.

Mersul dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în Încheierea de ședință din data de 24 mai 2019, care face parte integrantă din prezenta Sentință, pronunțarea fiind amânată pentru data de astăzi, 31 mai 2019, când după deliberare a pronunțat următoarea hotărâre.

CURTEA DE APEL ,

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.04.2019, reclamanta ______________________ SRL a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 5/15.03.2019 emise de pârâtă, iar în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării aceleiași decizii până la soluționarea definitivă a cauzei.

În motivarea cererii s-a arătat că decizia contestată este nelegală și neîntemeiată. În esență, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, decizia atacată este neclară și nemotivată, iar contestatoarea nu a fost audiată anterior emiterii actului administrativ fiscal.

Primul motiv de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este dat de neîndeplinirea condițiilor prev. de art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 , potrivit cărora „se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori. să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod cons iderabil colectarea.

Î n cauză, nu există însă nicio dovadă de natură a proba împrejurarea că societatea contestatoare ar fi încercat să se sustragă urmăririi sau să își ascundă în vreun fel averea și nici să o risipească.

Simpla susținere potrivit căreia s-ar fi constatat elemente care ar indica pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, nu constituie decât reproducerea ad litteram a articolului anterior citat , câtă vreme pretinsele „elemente” nu sunt indicate sau menționate nici măcar generic. Ori, pentru a se justifica instituirea acestor măsuri asigurătorii, intimata trebuie să dovedească existența reală și concretă a pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, nefiind suficientă prezentarea de către intimată a unei păreri total subiective și arbitrare, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a stipulat că aceste măsuri se iau în cazuri excepț ionale.

Aprecierea acestui pericol nu trebuie să fie subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitorului, de istoria comportamentului său fiscal, al reprezentanților legali și al asociaților, aspecte pe care intimata nu le- a l u at în considerare și nici măcar nu le-a menționat în cuprinsul actului. A fost citată practică judiciară a Curții de Apel Tg. M____.

In atari condiții, maniera în care au acționat organele de inspecție fiscală constituie un veritabil abuz de drept, câtă vreme nu există și în mod evident nici nu au fost indicate elemente reale care ar proba sau prezuma existența unei pretinse intenții a contestatoarei de a se sustrage îndeplinirii obligațiilor de plată estimate în sarcina sa.

Totodată, nu s-a indicat eventuala ieșire a unor sume din conturile bancare ale contestatoarei în alte conturi ale unor terțe persoane, fără o justificare anume și care să plaseze operațiunile bancare în imediata apropiere a controlului fiscal, nu s-a observat diminuarea sumelor existente prin retragerea, fără justificare, a acestora, vânzarea unor bunuri din patrimoniul contestatoarei în timpul efectuării controlului, ascunderea lor prin deplasarea în terțe locații sau orice alte activități care să conducă la concluzia că după efectuarea controlului debitorul tinde să își risipească averea.

Un alt motiv ce probează nelegalitatea deciziei contestate, constă în nemotivarea acesteia, fiind încălcate disp. art. 213. alin. 5 din Legea nr. 207/2015, p otrivit cărora „Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.”

Organul fiscal nu descrie starea de fapt și nici nu prezintă suficiente elemente de determinare concretă a sumei reprezentând pretinsa creanță fiscală, în cuantum de 8.410.616 lei.

Motivarea actului administrativ fiscal reprezintă o condiție de valabilitate a acestuia, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica, în mod neechivoc, elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar (și în funcție de care să își poată formula eventualele apărări), dar și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalităț ii actului.

De asemenea, nu se arată neregularitățile din care rezultă obligațiile fiscale suplimentare și nici împrejurările care determină instituirea măsurilor asigurătorii.

Cu privire la pretinsa creanță menționată în tabelul inclus în cuprinsul deciziei contestate, subliniem faptul că intimata nu invocă documente ori operațiuni care să justifice pretinsa creanță fiscală, precum și modalitatea de caicul a acesteia.

Stabilirea sub forma unei sume globale și în mod absolut generic a unui debit fiscal, fără a oferi contestatoarei suficiente elemente de determinare sau de calcul, constituie o vădită nelegalitate a actului atacat, în condițiile în care nici măcar instanța de judecată nu ar putea să analizeze legalitatea unei atari sume, neavând elemente sufic iente de determinare a acesteia.

În acest sens, precizează că tabelul care indică cuantumul sumelor aferente pretinselor obligații fiscale este de maximă generalitate și nu permite identificarea sursei de proveniență a pretinselor sume stabilite cu titlu e stimativ.

De altfel, nu se arată nici măcar baza de calcul a sumelor, ci sunt indicate doar sumele stabilite cu titlu de impozit pe venit și contribuții. Nota bene nici măcar accesoriile nu sunt individualizate în mod corect, fiind indicate ca și sumă globală, fără a se arăta modalitatea de calcul, baza de calcul sau cel puțin numărul de zile de întârziere.

Î n atari condiții, organul fiscal ar fi putut să indice orice sumă de bani datorată de contestatoare, câtă vreme nu oferă elemente de calcul, pentru verificarea legalității pretinsului debit fiscal.

Admițând, în mod cu totul ipotetic, raționamentul organului de control, ar rezulta că este suficient ca acesta să indice o sumă, cu titlu de „valoare estimată a prejudiciului”, pentru a naște în sarcina contribuabilului obligația corelativă de a oferi garanții la nivelul acestei estimări, sub sancțiunea instituirii unei măsuri asigurătorii. Or, un atare raționament, în mod categoric, nu poate sta la baza emiterii unui act legal.

Î n partea finală a deciziei contestate se arată că potrivit disp. art. 9 alin. 2 lit. a din Legea nr. 207/2015 audierea debitorului nu este obligatorie.

Potrivit acestor dispoziții „organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) cănd:a) întârzierea. în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea, altor măsuri prevăzute de lege”

Din interpretarea normei juridice evocate, rezultă că audierea debitorului (contestatoarei), ca regulă, este obligatorie și doar ca excepție organul fiscal nu este obligat să asculte debitorul.

Î n cazul de față, intimata nu a motivat în niciun fel de ce sunt aplicabile prevederile disp. art. 9 alin. 2 lit. a din Legea nr. 207/2015, nein dicând nici un element din care să rezulte că întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale.

Se remarcă astfel că, din nou, suntem în situația unei aprecieri pur subiective a organului fiscal, nesusținută de nici un argument juridic sau probatoriu.

Această conduită lezează în mod flagrant dreptul la apărare al contestatoarei pe plan fiscal, recunoscut atât de legislația națională, cât și de dreptul Uniunii Europene.

V ătămarea contestatoarei prin neaudierea sa este evidentă, în condițiile în care acesteia i s-a comunicat direct decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, fără ca în prealabil organul fiscal să verifice necesitatea unor asemenea măsuri și fără ascultarea poziției și a argumentelor debitoarei.

  Mai subliniază faptul că indisponibilizarea conturilor bancare ale societății contestatoare, precum și a bunurilor acesteia, determină consecințe imediate și vătămătoare în ceea ce privește desfășurarea activității curente a acesteia.

I n acest context precizează faptul că interesele contestatoarei sunt grav prejudiciate, întrucât, ca urmare a instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor și conturilor societății, aceasta se află în imposibilitate obiectivă de a-și onora obligațiile asumate față de p artenerii co merciali, în condițiile în care aceasta nu mai poate efectua tranzacții bancare și totodată, nu mai poate realiza plata salariilor angajaților. Î n atari condiții, raporturile contractuale și credibilitatea contestatoarei     față     de     partenerii    comerciali     străini (contestatoarea desfășoară activități și în afara țării) ar fi grav și iremediabil afectate, în ipoteza în care decizia contestată nu ar fi anulată. Totodată, imposibilitatea realizării obiectului său de activitate ar avea ca efect imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor de plată ce-i incumbă în baza diverselor contracte încheiate cu furnizorii săi uzuali de materii prime, materiale, etc, precum și cele derivând din contractele încheiate cu diverși furnizori de servicii și utilități. Un alt argument în susținerea prezentei contestații rezultă din consecințele sociale cu efecte negative concrete, determinate de disponibilizarea angajaților, având drept consecință lipsirea de venituri a familiilor acestora.

Prin urmare, toate argumentele mai sus expuse, conduc la concluzia că actul administrativ fiscal este profund nelegal, împrejurare ce atrage admiterea contestaț i e i și anularea Deciziei emise de intimată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii pe fond și respingerea cererii de suspendare. Pe fondul cauzei s-a arătat că a cțiunea de control inopinat efectuata la contribuabil a reflectat faptul ca in perioada iulie 2015 – februarie 2018, nu au fost calculate, declarate si implicit plătite creanțe importante (tabelul de mai sus) datorate bugetului general consolidat al statului, fapt ce pune in evidenta un comportament fiscal neadecvat al contribuabilului.

Astfel, verificarea a scos in evidenta faptul ca, in perioada 01.07.xxxxxxxxxxxxx18. ______________________ SRL a acordat salariaților detașați in Germania diurne externe in cuantum total de 14.828.423 lei, înregistrate în evidenta contabila in contul 625 „Cheltuieli cu deplasări, detașări si transferări”, având la baza ordine de deplasare in care se menționează: diurna x numărul de zile.

Potrivit celor stipulate in Directiva nr. 96/71/CE a Parlamentului Euro ­ pean si a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucratorilor in cadrul serviciilor transnaționale, salariatul care desfășoară servicii transnațio ­ nale pe teritoriul unui stat membru al UE, este definit ca lucrator detașat pe teritoriul altui stat, care poate fi doar detașat, nefacandu-se mențiunea ca acesta poate fi delegat pentru astfel de activități si prin urmare sa beneficieze de drepturile bănești aferente.

Conform statelor de plata intocmite de societate, salariații care au pres ­ tat munca in Ungaria, figurează încadrați la salariul de baza minim pe econo ­ mie din România, in toata perioada verificata, pentru care ______________________ SRL a constituit, declarat si virat la bugetul gene ­ ral consolidat al statului, obligațiile de natura salariate declarate la organul fiscal teritorial, in declarațiile privind obligațiile de plata a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit si evidenta nominala a persoanelor asigurate (formular 112).

În timpul controlului societatea nu a justificat cu documente faptul ca a acordat cu titlu de rambursare a cheltuielilor generate cu transportul, cazarea si a hranei salariaților trimiși în străinătate, situație confirmata si de reprezentantul societății, in nota explicativa data organelor de inspecție fiscala.

Prevederile Directivei nr. 96/71/CE sunt aplicabile in speța deoarece sunt intrunite condițiile prevăzute la art. 1 pct. 1 si pct. 3 lit. A din Directiva, astfel, cum sunt menționate:

„…(1) Prezenta directivă se aplică întreprinderilor înființate într-un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, conform alineatului (3), pe teritoriul unui stat membru,.., (3)Prezenta directivă se aplică în măsura în care întreprinderile menționate la alineatul (1) iau una dintre următoarele măsuri cu caracter transnațional: (a)detasarea unui lucrător, în numele întreprinderii sau sub coordonarea acesteia, pe teritoriul unui stat membru, în cadrul unui contract încheiat între întreprinderea care face detașările si destinatarul prestării de servicii care îsi desfășoară activitatea în statul membru respectiv, dacă există un raport de muncă între întreprinderea care face detașarea si lucrător pe perioada detașării

Rezulta faptul ca – sunt î ntrunite elementele prevăzute la art. 1 lit. b) si art. 4 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 344/2006, privind detașarea salariatiilor in cadrul prestării de servicii transnaționale modificata prin OUG nr. 28/2015. respectiv cele prevăzute la art. 2 alin.1, lit. c) si art. 3 lit. b) din Legea nr. 16/2017, privind detașarea salariatiilor in cadrul prestării de servicii transnaționale, î ntrucat ______________________ SRL in fapt a detașat salariații proprii de pe teritoriul României (in numele si sub coordonarea ______________________ SRL) pe teritoriul Germaniei, in cadrul prestării de servicii transnaționale.

Având în vedere cele prezentate mai sus, rezulta faptul că, sumele de bani acordate angajaților cu titlu de diurna reprezintă în fapt avantaje de natură salariată, conform prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, cu modificările si completările ulterioare.

Aceste sume nu pot fi încadrate la regimul de deductibilitate al chel tuielilor cu diurna de delegare, întrucât angajații ______________________ SRL au prestat activitate (in domeniul construcțiilor) doar în afara teritoriului național, in numele ______________________ SRL, in favoarea unor beneficiari intracomunitari din Germania.

Având in vedere cele sus menționate, suma de 14.828.423 lei, acordata salariaților societății cu titlu de diurne externe, in perioada 01.07.xxxxxxxxxxxxx18, este asimilata cu veniturile de natura salariala, pentru care societatea datorează la bugetul general consolidat al statului impozit pe veniturile din salarii si contribuțiile aferente salariilor, pentru perioada susmenționata.

Sumele estimate a fi stabilite suplimentar depășesc semnificativ creanțele bugetare evidențiate de contribuabil pentru perioada supusa verificării.

Modul de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii se face prin aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile corporale menționate anterior si poprirea asiguratorie asupra veniturilor societății si disponibilităților bănești ale debitorului.

Așadar, din aspectele re latate anterior rezultă fără niciun dubiu că în contradicție cu susținerii reclamantei, decizia a cărei anulare se solicită este foarte clar motivată. Totodată, acțiunea de control inopinat efectuata la contribuabil reflecta faptul ca in perioada iulie 2015 -februarie 2018, nu au fost, calculate, declarate si implicit plătite creanțe importante datorate bugetului general consolidat al statului, fapt ce pune in evidenta un comportament fiscal neadecvat al contribuabilului.

Referitor l a alegațiile reclamantei, arătă că în conformitate cu prevederile art. 213 „(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare”.

Arătăm ca potrivit art. 213 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedura fiscala, m asurile asigurătorii se dispun î naintea individualizării creanțelor. Asa cum este precizat in actul normativ menționat, în situația individualizării creanței și ajungerea acesteia la scadența, în cazul neplății, masurile asigurătorii se transforma in masuri executorii.

Scopul acestor masuri, este cel de asigurare a recuperării corespu nzătoare a creanțelor fiscale (î nainte de individualizarea acestora), atunci cand exista pericolul ca debitorul sa se sustragă, sa isi ascundă ori sa isi risipeasc ă patrimoniul, periclitând sau î ngreunând în mod considerabil colectarea.

Concluzionând, întrucât, organele de control au constatat că există indicii/elemente care indică pericolul ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, a fost necesară dispunerea de măsuri asigurătorii.

Conform art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 „Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”.

Totodată arătă că măsurile asigurătorii – luate de către organul fiscal contra debitoarei sunt, potrivit naturii lor, măsuri preventive, de conservare a patrimoniului debitorului. Astfel, întrucât, organele de control au constatat că există indicii/elemente care indică pericolul ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, a fost necesară dispunerea de măsuri asigurătorii.

Sintagma „în cazuri excepționale” confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.

Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Pericolul la care face referire art. 213 din Codul de procedură fiscală este, în cazul de față, unul concret și obiectiv. Pericolul este cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecința fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării.

Astfel, rezultă fără echivoc că măsurile asigurătorii au fost aplicate cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale în materie, motiv pentru care apreciem acțiunea depusă, ca fiind neîntemeiată.

Î n ceea ce privește petitul referitor la acordarea chel tuielilor de judecată, solicită instanței respingerea acestei cereri, ca neintemeiata, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 Cod procedură civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 5/15.03.2019 emisă de către pârâtă s-a dispus instituirea măsurilor asiguratorii asupra sumelor datorate reclamantei de către clienți neîncasați, obiecte de inventar, conturi bancare identificate în lei și valută, având ca scop asigurarea recuperării sumelor stabilite ca obligații fiscale suplimentare estimate ca urmare a unei acțiuni de control inopinat.

Analizând actul administrativ atacat din perspectiva motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate, instanța va constata că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată.

Astfel, se va reține că în conformitate cu dispozițiile  art. 213 Cod procedură fiscală măsurile asiguratorii se dispun sub forma „popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare”.

Măsurile asigurătorii astfel reglementate nu sunt o etapă obligatorie care precede emiterea oricărui titlu de creanță sau orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse „ în cazuri excepționale ”, în continuare explicând ce înseamnă caracterul excepțional: „respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea ”. Sintagma în cazuri excepționale, subliniază că măsura asiguratorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun, astfel încât, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale, nu sunt un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii.

Pericolul la care face referire art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv , în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor, prin acte de dispoziție apte să îi diminueze patrimoniul. În opțiunea legiuitorului pericolul este extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului altele decât operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal. Interpretarea contrară nu este permisă, deoarece dacă pericolul ar fi intrinsec și ar rezulta din operațiunile care conduc la emiterea titlului de creanță ar transforma măsurile asiguratorii în regulă, iar nu în excepție, așa cum de altfel impune dispoziția legală.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.

Raportat la aceste considerații, instanța va reține faptul că nici din cuprinsul actului administrativ fiscal atacat, nici din restul probatoriului administrat în cauză nu rezultă care ar fi conduita contribuabilului care ar conduce la concluzia că acesta încearcă să  se sustragă de la executarea silită, sau să își ascundă sau risipească patrimoniul. O astfel de motivare concretă era absolut necesară pentru emiterea în condiții de legalitate a unui astfel de act prin care se dispun măsuri de impact asupra bugetului reclamantei.

Mai mult, instanța va constata că din cuprinsul actului supus analizei nu rezultă nici măcar ce reprezintă sumele afirmativ datorate, neexistând nici un fel de trimitere la conduita contribuabilului care ar fi produs prejudicii bugetului de stat, respectiv în ce ar consta sumele nedeclarate sau de urde ar rezulta obligațiile fiscale. O trimitere la o astfel de conduită se realizează exclusiv în cuprinsul unui referat justificativ depus în fața instanței, referat care însă nu face parte integrantă din actul administrativ fiscal și nu există vreo dovadă că ar fi fost comunicat contribuabilului, pentru a se cunoaște aspectele de fapt care au condus la necesitatea instituirii unor măsuri asiguratorii.

Această modalitate de instituire a măsurii asiguratorii aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, având în vedere că, deși a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al debitorului, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către autoritatea pârâtă, este important a se respecta principiul proporționalității dintre ingerință și motivele care justifică ingerința în dreptul de proprietate.

Raportat la cele mai sus prezentate, constatând faptul că actul administrativ fiscal a fost emis în condiții de nelegalitate, instanța urmează a admite cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării deciziei atacate.

În temeiul prevederilor art. 453 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtei, va dispune obligarea acesteia la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4762,4 lei cu titlu de cheltuieli de jud ecată constând în taxă de timbru și onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII ,

HOTĂRĂȘTE :

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ______________________ SRL , C__ RO33148977, JXXXXXXXXXXX, cu sediul în Tg. M____, ________________________ ________________ în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B_____– Administrația Județeană a Finanțelor Publice M____ cu sediul procesual ales  în Tg. M____, _________________. 1-3, jud. M____.

Dispune anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 5/15.03.2019 emisă de pârâtă.

Obligă pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4762,4 lei cu titlu de cheltuieli de jud ecată constând în taxă de timbru și onorariu avocațial.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a se depune la Curtea de Apel Tg. M____.

Pronunțată în condițiile prevăzute de art. 396 alin.2 Cod procedură civilă azi, 31.05.2019.