Necesitatea dovedirii calităţii de constru verificării bunei sau relei-credinţe.

În condiţiile în care partea nu a intenţionat sau nu a putut să se conformeze obligaţiilor de natură probatorie care îi reveneau conform art. 1169 C. civ., astfel încât nu a demonstrat prin mijloace de probă concludente dacă şi în ce măsură a existat o contribuţie a sa la edificarea spaţiilor de locuit pe care le ocupă, nu se poate reţine pretinsa calitate de constructor a sa, iar chestiunea bunei sau relei sale credinţe este superfluă, apărările formulate sub acest aspect apărând ca irelevante.

C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 2227 din 27 mai2003

Prin sentinţa civilă nr. 4705 pronunţată la 21 iunie 199Î, Judecătoria Iaşi a admis o primă acţiune formulată de P.L. şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâta I.A.S. Bucium „să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 2,93 ha situată în Iaşi, precum şi anexele şi dependinţele existente pe teren la data luării acestuia din folosinţa reclamantei, respectiv în anul 1952”.
După rămânerea definitivă şi irevocabilă a acelei prime sentinţe, la 25 octombrie 1991, P.L. a formulat o altă acţiune, prin care a solicitat ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul menţionat, compus din teren şi construcţii.
In motivarea acestei noi acţiuni, care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi cu numărul de dosar 11678/1991, reclamanta a susţinut că pârâta I.A.S. Bucium — reorganizată ulterior sub titulatura SC
A. Bucium SA Iaşi – a refuzat să se conformeze dispoziţiilor primei hotărâri.
La 27 noiembrie 1991, respectiv 18 decembrie 1991, în cauză au fost formulate cereri de intervenţie în interes propriu de către A.V.,
B. I. şi M.E., în calitatea lor de deţinători ai rmora dintre construcţiile aflate în litigiu.
Pe această cale, s-a solicitat respingerea cererii de evacuare, pe considerentul că sentinţa civilă nr. 4705/1991 a Judecătoriei Iaşi a fost pronunţată numai în contradictoriu cu I.A.S. Bucium, nefiind deci opozabilă intervenienţilor, în calitatea lor de titulari de drepturi locative.
In susţinerea acestei ultime afirmaţii, a fost relevată existenţa imor contracte de închiriere, accesorii la contractele de mimcă ale intervenienţilor.
In subsidiar, s-ă invoeat de către intervenienţi şi împrejurarea că fiecare dintre ei a executat diverse lucrări constând în extinderi şi îmbunătăţiri aduse construcţiilor care le-au fost închiriate, subliniindu-se
I. Drept civil 19
că acestea au fost executate cu acordul proprietarului aparent SC A. Bucium SA Iaşi (fost I.A.S. Bucium).
Pe cale de consecinţă, intervenienţii au susţinut că au calitatea de constructori de bună-credinţă şi au cerut ca reclamanta să le plătească echivalentul valoric al lucrărilor menţionate, solicitând, de asemenea, ca, până la executarea acestor obligaţii, să li se confere un drept de retenţie asupra imobilelor deţinute.
La 18 decembrie 1991, reclamanta P.L. a formulat o întâmpinare, prin care a contestat toate apărările invocate de intervenienţi, precum şi o completare de acţiune, prin care a solicitat ca pârâta să fie obligată:
– să asigure locuinţe celor trei intervenienţi;
– să predea reclamantei terenul-aflat în litigiu;
– să îi plătească reclamantei despăgubiri pentru inventaml agricol care a fost expropriat abuziv odată cu imobilul ori să îi predea acesteia obiecte de inventar similare;
– să îi plătească reclamantei despăgubiri pentru casa de locuit care a existat pe teren şi a fost demolată.
La 29 ianuarie 1992, reclamanta a completat din nou acţiunea printr-o cerere de evacuare a pârâţilor A.V., cu soţia, A.L., şi doi copii minori, B.I., cu soţia B.E. şi M.E., susţinând că aceştia ocupă fără titlu o parte a proprietăţii sale.
Totodată, a solicitat obligarea celor menţionaţi la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă pe 3 ani conform normativelor actuale tehnice.
Această ultimă cerere a fost precizată la 26 februarie 1992, în sensul indicării în scris a cuantumului despăgubirilor pretinse de la fiecare dintre cei trei pârâţi-intervenienţi.
Ca urmare a decesului reclamantei iniţiale P.L., intervenit la 25 ianuarie 1993, în drepturile acesteia s-au subrogat moştenitorii săi
S.D.A., S.A.D., S.L.E. şi S.C.D., care au figurat în continuare în cauză în calitate de reclamanţi.
Ulterior, având în vedere valoarea imobilului aflat în litigiu, stabilită printr-o expertiză tehnică. Judecătoria Iaşi a pronunţat sentinţa civilă nr. 13961 din 27 octombrie 1999, prin care competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată la Tribunalul Iaşi, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 2931/2000.
Prin încheierea de la 11 aprilie 2001, instanţa astfel sesizată, reţinând că intervenienta-pârâtă M.E. a decedat, a dispus citarea în cauză a succesorilor acesteia M.F., M.I., M.V. şi G.D.

Prin sentinţa civilă nr. 211 din 16 mai 2001, Tribimalul Iaşi a admis în parte acţiunea, dispunând evacuarea din imobil a pârâtei SC
A. Bucium SA Iaşi care a fost, de asemenea, obligată la plata sumelor de 336.744.259 lei, 286.176.192 lei şi 22.744.200 lei reprezentând despăgubiri, lipsă de folosinţă, respectiv cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea principală în ceea ce priveşte cererea de evacuare din imobil a intervenienţilor şi obligarea lor la plata lipsei de folosinţă, ca şi a chiriei.
Au fost admise, de asemenea, cererile de intervenţie, constatându-se că intervenienţii au împotriva reclamanţilor drepturi de creanţă reprezentând contravaloarea unor lucrări de îmbunătăţiri şi de întreţinere efectuate în imobil, după cum urmează:
– un drept în valoare de 4.612.450 lei existent în favoarea lui B.I.;
– un drept în valoare de 2.354.494 lei în favoarea intervenienţilor
M.F., M.I., M.V. şi M.E.;
– un drept în valoare de 267.056.000 lei în favoarea intervenienţilor A.V. şi A.L.
în acelaşi timp, reclamanţii au fost obligaţi în solidar să le plătească intervenienţilor sumele corespunzătoare drepturilor de creanţă ale acestora, precum şi contravaloarea cheltuielilor de judecată, în următoarele cuantumuri:
– 123.806 lei către B.I.;
– 13.986.960 lei către A.L.;
– 10.000 lei către M.F., M.I., M.V. şi G.D.
De asemenea, a fost acordat intervenienţilor A.V. şi A.L. un drept de retenţie până la achitarea creanţei avute împotriva reclamanţilor, fiind în acelaşi timp respinse cererile celorlalţi intervenienţi de acordare a unor astfel de drepturi.
împotriva acestei sentinţe au făcut apel atât reclamanţii S.D.A.,
S.A.D., S.L.E. şi S.C.D., cât şi pârâta SC A. Bucium SA Iaşi, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi cu numărul de dosar nr. 2963/2001.
Prin decizia civilă nr. 55 din 30 noiembrie 2001, instanţa astfel sesizată a admis ambele apeluri, schimbând în parte sentinţa atacată.
în consecinţă, a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei SC A. Bucium SA Iaşi la plata sumei de 286.176.192 lei reprezentând daune pentru lipsa de folosinţă, reclamanţii fiind obligaţi să plătească acestei pârâte cheltuieli de judecată în valoare de 7.546.023 lei.
Au mai fost respinse cererile de intervenţie, fiind în schimb admise cererile de evacuare din imobil a intervenienţilor.
I. Drept civil 21
Prin decizia menţionată, intervenienţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor următoarele sume:
– A.V. şi A.L. – 139.918.664 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului şi 7.213.620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată;
– B.I. – 206.998 lei cu titlu de cheltuieli de judecată;
– M.F., M.I., M.V. şi C.D. – 157.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, începând din anul agricol 1991-1992, pârâta SC A. Bucium SA Iaşi a eliberat terenul şi construcţiile aflate în litigiu, astfel încât nu îi este imputabil prejudiciul în valoare de 286.176.192 lei invocat de reclamanţi ca reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui bun, calculată pentra o perioada de 3 ani.
Totodată, a fost înlăturată apărarea aceleiaşi pârâte, potrivit căreia, în vederea recuperării contravalorii inventarului agricol, reclamanţii ar fi avut obligaţia de a urma procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, instanţa de apel subliniind că o astfel de obligaţie nu putea opera, în condiţiile în care acţiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a actulm normativ menţionat.
în aceeaşi ordine de idei, s-a evidenţiat că despăgubirile în valoare totală de 336.744.259 lei acoperă de o manieră echitabilă prejudiciul suferit de reclamanţi ca urmare a demolării unor constmcţii existente pe teren în anul 1952, cel corespunzător lipsei de folosinţă a aeelor construcţii şi cel produs ca urmare a preluării inventarului agricol, fiind înlăturate criticile pe care atât reclamanţii, cât şi pârâta le formulaseră, de pe poziţii diferite, în legătură cu aceste aspecte ale soluţionării litigiului în prima instanţă.
în altă ordine de idei, instanţa de apel a reţinut că, potrivit probelor administrate în cauză, intervenienţii nu au stăpânit niciodată terenul în litigiu în baza unui just titlu, adică a unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoşteau şi că, prin urmare, în speţă, nu a fost îndeplinită condiţia esenţială pentru ca acestora să le fie recunoscută calitatea de constructori de bună-credinţă prevăzută de art. 494 alin. (3) C. civ.
Referitor la cererea de evacuare a aceloraşi intervenienţi, s-a apreciat că aceasta este întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
în acelaşi context, s-a evidenţiat că A.L., ultima dintre persoane fizice care mai locuieşte în imobilul proprietatea reclamanţilor, are conform art. 998 C. civ., obligaţia de a-i despăgubi pe aceştia cu suma de 139.918.664 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiilor pe care le ocupă.
La 10 aprilie 2002, împotriva deciziei astfel pronunţate au declarat recurs atât pârâta SC A. Bucium SA Iaşi, cât şi intervenienta A.L., cauza fiind apoi îmegistrată pe rolul Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 1670/2002.
în motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ., pârâta SC A. Bucium SA Iaşi a criticat hotărârile pronunţate în cauză în ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina sa, constând în plata unor despăgubiri în cuantum de 336.744.259 lei şi care reprezintă contravaloarea unor construcţii, ca şi a inventarului agricol mobil, preluate de B.N.R. în anul 1952 ca garanţie a rambursării unui credit acordat de această bancă numitei L.A.
în sensul arătat, s-a susţinut că respectivele construcţii au fost „autodemolate”, iar bunurile mobile nu au fost preluate direct de către pârâtă, ajungând în patrimoniul acesteia într-o fază avansată de uzură, astfel încât în anul 1989 ele nu mai existau în fapt.
De asemenea, recmenta-pârâtă a susţinut că obligarea sa la plata contravalorii acelor bunuri contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
în motivarea recursului intervenientei A.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., s-a afirmat că soluţia instanţei de apel este criticabilă, deoarece reţine fără temei că această parte ar avea calitatea de constructor de rea-credinţă, iar nu de bună-cre- dinţă, aşa cum o atestă probele dosarului şi dispoziţiile legale aplicabile în materie.
în acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., susţinându-se că în perioada 1982-1984 intervenienta a edificat construcţia aflată în litigiu având acordul deplin al SC A. Bucium SA (fostă I.A.S. Bucium), care avea calitatea de proprietar aparent al terenului.
In legătură cu acest aspect, au fost invocate, de asemenea, jurispru- denţa şi doctrina juridică, ce au stabilit atât dreptul constructorului de bună-credinţă de a fi despăgubit, cât şi posibilitatea acestuia de a solicita şi de a obţine recunoaşterea unui drept de retenţie asupra construcţiei edificate, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere de ridicare de pe terenul lor a construcţiei litigioase.
I. Drept civil 23
Alte critici au fost formulate de către aceeaşi recurentă în legătură cu lipsa de motivare a deciziei atacate, cu ignorarea de către instanţe a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi art. 15 din Legea nr. 10/2001, respectiv ale art. 1 şi art. 7 din O.U.G. nr. 40/1999, în raport cu care partea nu putea fi evacuată datorită calităţii sale de chiriaş, invocându-se, totodată, valoarea excesiv de ridicată a sumei reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă, dat fiind că terenul ocupat de construcţia aflată în litigiu are o suprafaţă mai mică de 100 mp.
Pe lângă declaraţia de recurs, intervenienta A.L. a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, cerere care a fost admisă prin încheierea pronunţată în cauză la 4 septembrie 2002.
întrucât ulterior declarării recursului a decedat S.A.D., prin încheierea de la 17 iulie 2002, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de succesor în drepturi a fiului acesteia, Z.Ş., care a fost citat în continuare în calitate de intimat-reclamant.
în ceea ce îi priveşte, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea ambelor recursuri, reiterând în acest sens argumentele reţinute în considerentele deciziei instanţei de apel.
Intimaţii-intervenienţi B.I., A.V., M.F., M.I., M.V. şi G.D. nu s-au prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu şi-au făcut cunoscute punctele de vedere referitoare la recursurile declarate în cauză.
Recursurile sunt nefondate.
în acest sens. Curtea a reţinut că, aşa după cum rezultă din suplimentul raportului de expertiză, valorile actualizate la nivelul anului 1999 erau de 193.453.985 lei, în ceea ce priveşte daunele cauzate reclamanţilor prin demolarea unor bimuri imobile, şi de 148.308.474 lei, în cazul inventarului pentru exploatarea viei.
De asemenea, s-a reţinut că la 8 septembrie 1999, pe baza concluziilor expertului, reclamanţii au precizat în scris în acelaşi dosar pretenţiile lor, indicând expres suma globală de 336.744.259 lei reprezentând daune rezultate prin cumularea celor două valori mai sus amintite.
Aşa fiind, o primă concluzie ce se impune este în sensul că instanţele au fost legal învestite cu judecarea cererii de acordare a unor despăgubiri în cuantumul arătat.
în acest context, sunt lipsite de suport criticile de ordin formal referitoare la caracterul arbitrariu al stabilirii acestei obligaţii în sarcina recurentei-pârâte, cu atât mai mult cu cât, în faţa primei instanţe, SC A. SA Bucium Iaşi nu a formulat obiecţiuni faţă de concluziile expertului şi nici nu a solicitat efectuarea unei noi expertize.

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea aceleiaşi recurente referitoare la pretinsa încălcare de către instanţe a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reglementare care nu se afla în vigoare la data formulării acţiunii.
De altfel, textul de lege menţionat nu conţine o interdicţie a reparării prin echivalent bănesc a prejudiciilor create în condiţiile preluării abuzive a unor bimuri de către stat.
De asemenea. Curtea a avut în vedere că soluţia pronunţată de instanţa de fond şi menţinută în apel îşi găseşte un deplin temei în prevederile art. 468 alin. (1) şi (2) C. civ., care definesc şi enumeră exemplificativ imobilele prin destinaţie, categorie din care, în mod vădit, făceau parte bunurile a căror preluare abuzivă a fost invocată de reclamanţi şi care apar enumerate ca atare în procesul-verbal din 28 februarie 1952, întocmit cu acel prilej, înscris care a fost depus în copie şi în dosarul de recurs.
în altă ordine de idei, s-a observat că probele administrate în cauză nu confirmă aşa-numita „autodemolare” a construcţiilor existente iniţial, aserţiunile recurentei-pârâte făcute în acest sens neputând constitui un motiv pentru exonerarea sa de obligaţia achitării contravalorii acestora.
In concluzie. Curtea a reţinut că nici unul dintre motivele de recurs invocate de SC A. SA Bucium Iaşi nu este de natură a face aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată în raport cu criticile formulate în recursul său de intervenienta A.L., Curtea a reţinut că instanţa de apel a făcut o analiză amplă şi completă a temeiurilor de fapt şi de drept care au relevanţă în cauză şi că, prin urmare, aserţiunea referitoare la o pretinsă nemotivare a respectivei decizii este cu totul nefondată.
O concluzie similară s-a impus şi în ceea ee priveşte critica conform căreia instanţa de apel ar fi supraestimat valoarea prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea lor de folosinţa imobilului.
Curtea a avut în vedere astfel că, potrivit ultimelor calcule, actualizate la nivelul anului 1999, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului datorată reclamanţilor de către această recurentă era de 223.327.282 lei, aşa după cum s-a menţionat în concluziile suplimentului de expertiză.
Aceste calcule au fost depuse în dosar la 7 iulie 1999, iar ulterior, la termenele din 11 august 1999 şi 8 septembrie 1999, ele nu au fost contestate de către nici una dintre pârâte.
I. Drept civil 25
Ca urmare, instanţa a apreciat că obiecţiunile expuse – doar verbal – la 22 septembrie 1999 de apărătorul intervenientei A.L. sunt tardiv formulate, apreciere cu atât mai justificată cu cât, în acel moment, dosarul se afla deja de opt ani pe rolul instanţei de fond.
Nu în ultimul rând s-a observat că obligaţia de plată stabiUtă de către instanţa de apel în sarcina recurentei-interveniente, corespunzător lipsei de folosinţă pentru imobilul ocupat, este de numai 139.918.664 lei.
Aşadar, însăşi instanţa a operat în favoarea recurentei o diminuare a acestor despăgubiri în raport cu totalul de 223.327.282 lei care, fiind ealculat de experţi la nivelul anului 1999, nu reflectă oricum consecinţele de natură inflaţionistă sau contravaloarea lipsei de folosinţă corespunzătoare perioadei 1999-2003.
Curtea a reţinut, de asemenea, că sunt lipsite de temei şi apărările prin care recurenta-intervenientă A.L. a invocat în favoarea sa dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din O.U.G. m. 40/1991 şi cele ale art. 13 alin. (1) şi (15) din Legea nr. 10/2001, pentru a susţine că are în eontinuare calitatea de locatar în imobilul proprietatea intimaţilor-reclamanţi.
Din cuprinsul primelor dispoziţii legale menţionate rezultă că acestea se refereau la prelungirea pe o perioadă de 5 ani a contractelor de închiriere pentru suprafeţe locative deţinute de stat sau de rmităţile administrative ale acestuia.
Aceeaşi prelungire putea opera şi în cazul imobilelor redobândite de către foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, însă numai în măsura în care redobândirea ar fi survenit după intrarea în vigoare a
O.U.G. nr. 40/1999, adică după 8 aprilie 1999 când acest act normativ a fost publicat.
în speţă nici una dintre aceste prevederi nu era aplicabilă, deoarece imobilul ocupat de recurenta-intervenientă fusese redobândit de către reclamanta iniţială P.L. prin sentinţa civilă nr. 4705 din 21 iunie 1991 pronunţată de Judecătoria Iaşi, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă cu circa trei ani înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. m. 40/1999.
Pentru considerente similare, nu îşi găsesc incidenţa în cauză nici dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (15) din Legea nr. 10/2001, a căror aplicabilitate este în mod expres circumscrisă la situaţia acelor contracte a eăror prelimgire fusese reglementată iniţial de O.U.G. m-. 40/1999.

în legătură cu aceste înscrisuri, Curtea a avut în vedere că au fost întocmite la mai mulţi ani după admiterea – definitivă şi irevocabilă – a acţiunii iniţiale de revendicare formulată de P.L. şi în condiţiile în care cauza de faţă se afla deja pe rol.
De asemenea, s-a remarcat că aceste două înscrisuri au fost semnate de A.L., precum şi de reprezentanţi ai intimatei SC A. Bucium SA, acesteia din urmă atribuindu-i-se o falsă calitate de proprietar.
în contextul arătat, principala consecinţă de natură juridică a acestor înscrisuri – întocmite în dispreţul legii şi în scopul vădit de a mistifica natura reală a raporturilor litigioase deduse judecăţii – ar putea consta în eventuala tragere la răspundere penală a celor care le-au întocmit şi s-au prevalat de ele.
Dintr-un alt punct de vedere, semnarea acestor noi „contracte de închiriere” de către recurenta-intimată A.L. exprimă însă fără echivoc renunţarea acesteia la beneficiul oricăror alte asemenea acte juridice încheiate anterior.
în această ultimă categorie intră, de exemplu, contractul de închiriere accesoriu la contractul de muncă al fostului său soţ, A.V., care fusese încheiat de acesta cu I.A.S. Bucium sub nr. 832 din 25 februarie 1982, fiind depus în copie în dosarul de recurs.
încetarea efectelor acestui contract iniţial a fost, de altfel, confirmată şi de împrejurarea că aspectele de ordin locativ nu au mai fost puse în discuţie cu ocazia soluţionării procesului de diVorţ al soţilor A., finalizat prin sentinţa ru. 3632 din 30 martie 1994 a Judecătoriei Iaşi, depusă în copie în dosarul de apel.
Pe de altă parte, prin adresa nr. 5060 din 6 ianuarie 1994, depusă în dosarul de apel, SC A. Bucium SA a făcut cunoscut că respectiva locuinţă de serviciu, de-a lungul a 30-40 de ani de când a intrat în posesia fostului I.A.S. Bucium, a suferit o serie de intervenţii pentru întreţinere, reparaţii, uneori chiar mici extinderi, lucrări care s-au efectuat de fostul I.A.S. sau chiar direct de chiriaşi, ajutaţi în cele mai dese cazuri cu materiale tot de întreprinderea la care lucrau.
Prin conţinutul lor, aceste afirmaţii indică faptul că edificarea construcţiilor în care locuieşte fără drept A.L. a avut loc cu mult timp înainte de anul 1982 – anul primului contract de închiriere al familiei A. – şi că ponderea majoră în realizarea acestei construcţii a avut-o
I.A.S. Bucium, iar nu diverşii chiriaşi care s-au perindat prin acel spaţiu în cei 30-40 de ani menţionaţi.
I. Drept civil 27
Tot în dosarul de apel au fost depuse însă şi adresele nr. 56660 din 4 decembrie 1991 şi nr. 4083 din 27 ianuarie 1998, prin care Serviciul de Arhitectură şi Urbanism al municipiului Iaşi atestă că respectivele construcţii au fost edificate şi extinse fără a exista autorizaţii administrative în acest sens.
Pe de altă parte, A.L. nu a intenţionat sau nu a putut să se conformeze obligaţiilor de natură probatorie care îi reveneau conform art. 1169 C. civ., astfel încât nu a demonstrat prin mijloace de probă concludente dacă şi în ce măsură a existat o contribuţie a sa la edificarea spaţiilor de locuit pe care le ocupă.
în absenţa unor astfel de probe care să ateste pretinsa calitate de constructor a recurentei-interveniente, chestiunea bunei sau relei sale credinţe este superfluă, iar criticile din recurs formulate pe această temă apar ca irelevante.
Aşa fiind, s-a conchis că nici criticile aduse de recurenta A.L. nu sunt de natură a face aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 7, 9 şi IOC. proc. civ. în ceea ce priveşte decizia prommţată în apel.
în consecinţă. Curtea a ficut aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând ambele recursuri, iar în temeiul art. 274, art. 298 şi art. 316 din acelaşi cod, recurentele au fost obligate la plata către intimaţii-re- clamanţi a contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate de aceştia m recurs şi care cuprind onorariul de avocat achitat conform chitanţei aflate în dosarul de recurs.